"Arcad" D10.

   Povestea începe cam aşa...undeva la sfârşitul lunii decembrie am ajuns în Cheile Râşnoavei. Auzisem de ceva sector din această zonă unde sunt mai multe trasee de căţărare mixtă. După multe căutări de informaţii de la oameni, de pe internet, nu am găsit mai nimic cu referire la aceste trasee. 

   Sectorul se afla la intrarea în chei pe partea dreaptă, vi-za-vi cu Creasta Generalului.

   Am luat traseele de la stânga la dreapta. Primul traseu, unul mai uşurel, pe care l-am făcut din a doua încercare, grad D8 şi fără nume la traseu.

   Al doilea şi cel mai lung din acest sector a fost ţinta mea ca proiect. Linia traseului este foarte bine gândită şi foarte bine asigurată. O linie ce merge pe arcada surplombei din acel sector şi care iese pe o faţă foarte spălată.

Linia traseului.

   Am intrat solitar în traseu pentru prima dată pentru a vedea ce este pe acolo, urmat de o a doua tentativă unde l-am avut ca filator pe Marius. Vremea era cumplită, viscolea şi ningea din toate părţile, frig nu mai zic. Nu am înţeles nimic din traseu la primele intrări, nici măcar două asigurări nu am putut pargurge.

   Reîntors acasă, gândul nu mi-l puteam lua de la proiectul meu. Eram acasă şi nu aveam nimic clar despre ce este prin traseu, doar faptul că este ceva serios şi greu.

Ciprian Andrecuţ în "Arcad" D10.   

   În weekend-ul ce a trecut mă hotărăsc să revin în zonă, la locul cu pricina. Tot cu Marius ca filator şi om de nădejde.

Ciprian Andrecuţ în "Arcad" D10.   

   După ce am stat o zi întreagă pe traseu să-l descifrez, asta fiind sâmbătă, a doua zi am reuşit parcurgerea traseului. I-am dat numele de "Arcad" şi dificultate D10. Simplu şi frumos.

   Mai jos am făcut un filmuleţ ce a fost filmat exact în momentul reuşitei.

   A fost filmat parţial traseul, dar....

"Millenium" D10-....solitar

         Am să încep prin a vă ura bun venit în noul an. După cum titlul spune, în acest mic articol am să vă povestesc cele întâmplate în acest an 2020. Este vorba despre traseul Millenium din cheile Bicăjelului, un traseu de dry tooling (escaladă sportivă pe timp de iarnă) situat în primul sector al zonei.

        În 2007 a fost primul traseu de dry tooling din ţară cu dificultatea cea mai mare. Era propus undeva la M9+/M10-. În iarna dintre anii 2007-2008 am reuşit să-i fac prima ascensiune a traseului, avându-l ca filator pe Florian Mastacan din Iaşi. Gradul final rămânând la M10-, dar cu timpul am decis ca iniţiala gradului "M", să fie schimbată cu "D", pentru că în traseu nu există zone de zăpadă sau gheaţă, iar cifra indică dificultatea.

          M=Mixt (traseu unde întâlneşti gheaţă şi zăpadă);

          D=Dry (uscat...traseu unde nu întâlneşti gheaţă şi zăpadă).

Ciprian Andrecuţ în primul pas al traseului Millenium D10-.

        Anul acesta pe data de 1 ianuarie am repetat traseul, dar mai apoi am decis să parcurg ruta în manieră solitară, fiind mult mai greu de parcurs pentru că impactul psihic şi fizic este mult mai brutal.

Ciprian Andrecuţ în al doilea pas al traseului Millenium D10-.

       A fost ultimul proiect propus pentru zona Bicăjelului, primul proiect fiind traseul Endorphin M10, parcurs tot în manieră solitară.

       Un alt aspect bun este că lumea a început să se caţere şi pe astfel de trasee, dar un lucru rău este că cei care parcurg rutele, supracotează gradele de dificultate. Dragii mei, nu gradul de dificultate trebuie modificat, ci performanţa fiecăruia.

          Mai jos am făcut un mic film cu ruta Millenium D10-.

A venit şi frigul.

   Mă reîntorc după ceva vreme să vă mai spun ce s-a mai întâmplat prin ale căţărării. Un sezon de vară s-a încheiat, cu multe rele dar şi multe bune. Am să vă povestesc pe scurt partea bună a lucrurilor pentru că este mai interesantă.

   Am să încep cu Rarăul, o zonă cunoscută pentru escaladă care aş putea să o numesc în primele trei zone frumoase de escaladă din ţară dacă acolo nu ar exista oameni, aşa....rămâne ceea ce este, cu trasee de escaladă de super calitate, atât a stâncii, cât şi a amenajării. Am început să mă dau pe un traseu proiect pentru mine la care din păcate nu am mai ajuns din pricina timpului.

Prin Rarău.

   Apoi am mai ajuns şi în Ampoiţa, o zonă de escaladă aproape de Alba Iulia. O zonă care mi-a plăcut mult, acces rapid, textura stâncii foarte aderentă cu trasee nu foarte lungi dar suficient pentru a te pune în dificultate. Ce nu mi-a plăcut a fost faptul că deşi accesul la trasee se face foarte uşor, amenajarea traseelor lasă de dorit (suntem în 2019 şi încă nu punem topuri la trasee!!!). Oricum ar fi, am să mă reîntorc acolo.

Ciprian Andrecuţ în Fisura Neagră.

   Reîntors în Cheile Bicazului am parcurs ceva trasee de escaladă în manieră solitară, dar am fost şi prin trase de alpinism în acest an. Am parcurs aceste trasee la insistenţele altora, ca ajutor. Am fost prin Alveolelor, unde în a treia lungime am reuşit să trec pasul cheie din traseu la liber după ce m-am luptat cu dificultatea lui. Am mai fost şi în Raza Soarelui, un traseu care te ţine cu sufletul la gură, apoi a urmat Genţiana, Fisura Centrală, Fisura Neagră, Vânătorii de Munte, Creasta Estică, Requiem, Traseul Fecioarei unit cu Finala 67. Trasee în care am căţărat cu Marius, Carmen şi Lucian, oameni din toate colţurile ţării, dar cu pasiuni comune.

Cu secundul prin Vânătorii de Munte.

Ciprian Andrecuţ în "Tulichina" 7c, solitar.

   În rest am ieşit şi la dry-tooling în acest sezon pentru prima dată în acest weekend. Am parcurs ceva trase mai dificile fără probleme. Mă bucur că a început lumea să vină şi la dry-tooling (escaladă sportivă pe timp de iarnă).

Fizic mă simt super bine, psihic şi mai şi, deci la treabă...

Prin pereții Cheilor Bicazului şi Rarău.

   După ceva timp mă reîntorc pe paginile blogului cu micile mele escapade care prin pereții Cheilor Bicazului, care prin Rarău.

   Pe lângă ieşirile mele solitare la cățărat, s-a format o mică echipă cu care am mai parcurs câteva rute prin verticalele Bicazului. Popa Carmen şi Moldovan Marius, oameni din locuri diferite ale țării dar cu pasiuni comune. Ei au fost colegii mei de coardă, ce interesant este să te cațeri în echipă…

   Gențiana şi Fisura Centrală din Suhard au fost primele două trasee în care am intrat. Traseul Fisura Centrală fiind foarte ud în urma ploilor dinainte cu câteva zile, l-am parcurs în manieră liberă, iar Gențiana doar un segment foarte scurt din prima lungime s-a putut trece la liber, restul fiind extrem de ud.

   A urmat să ne mutăm în Şugău la o nouă zonă de escaladă cu trasee foarte bine amenajate şi linii ale traseelor ce nu seamănă cu tipologia celor din Bicaz.

   La câteva zile ne-am întors în peretele Făgetului, mai exact am intrat în traseul Alveolelor şi Raza Soarelui. Primul traseul fiind mai circulat, se poate parcurge la liber pe tot parcursul traseului, pasul cel mai greu fiind în a treia lungime.

   Raza Soarelui, un traseu care nu are prea mulți pretendenți din pricina expunerii din traseu, din pricina asigurărilor şi a plăcilor mari de calcar care stau să cadă. Traseul deşi a fost reamenajat cu spituri prin câteva locuri, spituri amplasate aiurea, în zonele cu pasaje mai dificile ele lipsind. Desigur că reamenajarea traseului a fost făcută de oameni care nu au parcurs traseul în cățărare liberă şi acesta este motivul proastei amenajări. Un traseul pe care îl recomand din multe puncte de vedere. Paşi destul de dificili în fiecare lungime, întărirea psihicului şi multe altele. Există doi paşi dificili care mi s-au părut mie. Primul fiind în a patra lungime la câțiva metrii de regrupare şi ieşirea din această lungime. Menționez că sectoarele cu aceşti paşi sunt foarte murdare, dar merită încercate la liber.

Undeva acolo, eu.

La pas cu Marius.

E Carmen...

   Zilele ce au urmat ne-am mutat în Rarău. Un loc foarte frumos în ceea ce priveşte escalada sportivă, cu foarte mare varietate de trasee, dar şi un loc unde basmele devin realitate. Da, aici am avut ocazia să văd mirese pe tocuri şi pițipoance cu fustițe dantelate pe la baza Pietrelor Doamnei, pe grohotişul instabil cu tocurile care zgâriau frumusețea bolovanilor din potecă. Bucovina e frumoasă dacă ai un ochi selectiv.

   În rest toate bune şi frumoase.

Endorphin M10 video

Pentru cei care au mai citit articolele precedente, am postat un mic video cu imagini din traseul "Endorphin" M10 din Cheile Bicăjelului. Sper să vă placă.

Pasionat de libertate.

Iată-mă reîntors pe paginile blogului în aceiaşi postură, nemodificat, cu aceleaşi pasiuni şi obiceiuri. Am să încep cu vizitele la Faleza Ursului din Borsec, o zonă pe care deja o stiţi din articolele precedente, loc în care în ultima perioadă s-au mai amenajat un număr consistent de trasee de escaladă, iar ca surpriză pentru cei care nu sunt neapărat pasionaţi ai escaladei, tot în acelaşi loc s-a amenajat un mini parc de aventură, cu tiroliene, coborât prin subteran, mers pe stâncă şi multe altele. Informaţii despre cum puteţi folosi acele utilităţi din mini parc şi închirierea de echipament le găsiţi la faţa locului.

Andrecuţ Florin-Ciprian, escaladă solitară.

        Să trecem la traseele de escaladă din acea zonă, care în comparaţie cu traseele existente, noile trasee sunt preponderent pentru începători şi copii, gradul maxim fiind undeva în jur de (7a).

       Un al doilea lucru pe care doresc să-l menţionez este legat de Cheile Bicazului. 

Andrecuţ Florin-Ciprian, escaladă solitară.

         O zonă bine ştiută de toată lumea pentru practicarea escaladei şi al alpinismului. În acest an mi-am propus să reparcurg anumite trasee din zonă, în special din peretele poştei, mai exact placa de sus, acolo unde în traseele existente practic  înveţi să te caţeri, gradele traseelor fiind între 6c+ si 8a.

Andrecuţ Florin-Ciprian, escaladă solitară.

         Un al treilea subiect este legat de noua zonă de escaladă de lângă Miercurea Ciuc şi anume de faleza de la Ciba. De fapt numele zonei vine de la numele localităţii. O zonă foarte frumoasă, ceva mai neobişnuit în ţară la noi, cel puţin cu acea cabană de lângă faleză, cu traseele şi modul cum a fost amenajat tot ce este acolo, un lucru care m-a surprins foarte plăcut.

Cel mai bun prieten din Cheile Bicazului.

      Legat de traseele de escaladă pot spune numai lucruri de bine, foarte bine amenajate, liniile traseelor sunt foarte bine gândite, gradul maxim de dificultate fiind (7a+). Roca existentă acolo este vulcanică, foarte compactă, preponderent pe riglete. Eu am avut nenorocul să prind o zi foarte călduroasa, 33°C. Zi în care am parcurs câteva rute care erau mai pe la umbră, dar tot foarte cald a fost. Cei care au amenajat acel loc cred că sunt cei din Miercurea Ciuc de la serviciul salvamont, dar nu sunt în totalitate sigur.

Cabana de la Ciba.

O parte din faleza cu traseele de escaladă de la Ciba.

         Un lucru care îl are în minus acesta zonă este lipsa informaţiei legat de accesul în zonă. Am găsit topoul cu zona, de fapt o schiţă cu traseele şi gradul de dificultate şi undeva într-un colţ al internetului am mai găsit o captură din Google Earth cu un mic desen care indică accesul în zonă, neconcludent. Am pierdut în jur de trei ore până am găsit zona. Dacă se merge cu maşina este de preferat ceva mai off-road. Eu am mers cu motocicleta şi am ajuns până lângă faleză. Practic am mers pe jos patru minute până la trasee.

        În rest, toate bune. Mai jos am făcut un mic montaj video cu ceva din arhivă şi ceva noutăţi.

Pasionat de libertate from Florin-Ciprian Andrecut on Vimeo.

Cât de mult înseamnă mult?...trei din patru eliberate.

Revin pe paginile blogului personal cu ultimele noutăţi ce cred că merită puse în discuţie.

Căţărarea de iarnă, aceasta a fost şi este o prioritate pentru mine mai mare decât schiul, deşi o dată cu sărbătorile de iarnă am dat o fugă pe schiuri până în Călimani, mai exact lacul Iezer, motivul unul simplu, am avut un măr şi am vrut să-l sacrific acolo sus. Zăpadă nu prea am prins să fie foarte mare aşa cum o ştiam eu din multe alte ture în zonă.

Lângă Iezer, Călimani.

Să ne întoarcem la priorităţile de zi cu zi, adică escalada de iarnă. Nu de mult am scris în articolul precedent despre un nou sector dedicat căţărării sportive de iarnă (dry-tooling-ul) din cheile Bicăjelului, zonă în care am deschis patru rute noi.

Primul traseu încercat a fost ”Urur”, un traseu propus iniţial ca dificultate (M7+?), dar după ce l-am parcurs mi s-a părut puţin mai uşor deşi am avut o căzătură zdravănă în el, în final ”Urur” (M7). Un traseu cu o intrare foarte tehnică şi o ieşire puţin mai în forţă.

Ciprian Andrecuţ în ”Urur” (M7), solitar.

Al doilea traseu pe care l-am încercat a fost ”Hagal”, propus ca dificultate (M8+/M9-?) şi care vreau să vă spun că mi-a dat foarte mare bătaie de cap. Am dat multe încercări până am reuşit să-l leg. Traseul are o intrare super tehnică. Am pierdut o jumătate de zi până am găsit cum să trec intrarea, adică nu am reuşit să mă ridic de la pământ decât un metru şi jumătate aşa să vă gândiţi. După ce perseverenţa, motovaţia şi ambiţia mi s-au aliniat o dată cu toate planetele din univers, am găsit şi cheia la primul pas greu din traseu. Tresul contiună cu o serie de mişcări semidinamice dar la prize bune până la ultimele asigurări din traseu, mai exact ultimele patru asigurări. De acolo începe locul crimei, cu multă tehnică, forţă, anduranţă şi fără odihnă.

L-am eliberat şi acest traseu şi în final ”Hagal” (M9).

Ciprian Andrecuţ în ”Hagal” (M9), solitar.

Al treilea traseu ”Helvegen” propus ca dificultate (M9?). Un traseu care m-a obligat la un antrenament mult mai specific decât precedentul şi aici vreau să fac o mică paranteză pentru cititorii mai puţin iniţiaţi în ale acestui sport legat de antrenamentul specific. Acest tip de pregătire se face strict şi numai strict pe anumite combinaţii de exerciţii fizice specifice trseului proiect la care lucrezi pentru al lega. Mai simplu, nu merg la schiat ca să fac un traseu de căţărat de grad de dificultate M9, sau zece flotări, nu mă va ajuta absolut deloc. Aici e vorba despre o coordonare perfectă dacă putem spune, între respiraţie, forţă, anduranţă şi echilibru, cu un maxim de control în condiţii de oboseală musculară avansată.

În final l-am legat şi acest traseu, foarte frumos, foarte tehnic, cu mişcări întinse la prize relativ nesigure, în final i-am acordat (M9+) ca dificultate.

Ciprian Andrecuţ în ”Helvegen” (M9+), solitar.

Ca o întamplare ciudată ce am păţit, a fost că din nu ştiu ce motiv am rupt ambele lame de la pioleţi…la căţărat, normal. Undeva citeam că dacă te caţeri foarte mult cu acei pioleţi se mai şi rup, şi de aici şi întrebarea din titlul articolului ”cât de mult înseamnă mult?”.

Cât de mult înseamnă mult?

Ca şi încheiere mai vreau să vă menţionez că traseele le-am parcurs în manieră solitară şi sunt foarte mulţumit de modul cum am amenajat rutele ca puncte de asigurare, de unde şi zicala ”experienţa se trăieşte, nu se câştigă”.

A mai rămas un traseu de eliberat, ”Endorphin”, propus (M9+/M10-?)…v-om vedea.