Cât de mult înseamnă mult?...trei din patru eliberate.

Revin pe paginile blogului personal cu ultimele noutăţi ce cred că merită puse în discuţie.

Căţărarea de iarnă, aceasta a fost şi este o prioritate pentru mine mai mare decât schiul, deşi o dată cu sărbătorile de iarnă am dat o fugă pe schiuri până în Călimani, mai exact lacul Iezer, motivul unul simplu, am avut un măr şi am vrut să-l sacrific acolo sus. Zăpadă nu prea am prins să fie foarte mare aşa cum o ştiam eu din multe alte ture în zonă.

Lângă Iezer, Călimani.

Să ne întoarcem la priorităţile de zi cu zi, adică escalada de iarnă. Nu de mult am scris în articolul precedent despre un nou sector dedicat căţărării sportive de iarnă (dry-tooling-ul) din cheile Bicăjelului, zonă în care am deschis patru rute noi.

Primul traseu încercat a fost ”Urur”, un traseu propus iniţial ca dificultate (M7+?), dar după ce l-am parcurs mi s-a părut puţin mai uşor deşi am avut o căzătură zdravănă în el, în final ”Urur” (M7). Un traseu cu o intrare foarte tehnică şi o ieşire puţin mai în forţă.

Ciprian Andrecuţ în ”Urur” (M7), solitar.

Al doilea traseu pe care l-am încercat a fost ”Hagal”, propus ca dificultate (M8+/M9-?) şi care vreau să vă spun că mi-a dat foarte mare bătaie de cap. Am dat multe încercări până am reuşit să-l leg. Traseul are o intrare super tehnică. Am pierdut o jumătate de zi până am găsit cum să trec intrarea, adică nu am reuşit să mă ridic de la pământ decât un metru şi jumătate aşa să vă gândiţi. După ce perseverenţa, motovaţia şi ambiţia mi s-au aliniat o dată cu toate planetele din univers, am găsit şi cheia la primul pas greu din traseu. Tresul contiună cu o serie de mişcări semidinamice dar la prize bune până la ultimele asigurări din traseu, mai exact ultimele patru asigurări. De acolo începe locul crimei, cu multă tehnică, forţă, anduranţă şi fără odihnă.

L-am eliberat şi acest traseu şi în final ”Hagal” (M9).

Ciprian Andrecuţ în ”Hagal” (M9), solitar.

Al treilea traseu ”Helvegen” propus ca dificultate (M9?). Un traseu care m-a obligat la un antrenament mult mai specific decât precedentul şi aici vreau să fac o mică paranteză pentru cititorii mai puţin iniţiaţi în ale acestui sport legat de antrenamentul specific. Acest tip de pregătire se face strict şi numai strict pe anumite combinaţii de exerciţii fizice specifice trseului proiect la care lucrezi pentru al lega. Mai simplu, nu merg la schiat ca să fac un traseu de căţărat de grad de dificultate M9, sau zece flotări, nu mă va ajuta absolut deloc. Aici e vorba despre o coordonare perfectă dacă putem spune, între respiraţie, forţă, anduranţă şi echilibru, cu un maxim de control în condiţii de oboseală musculară avansată.

În final l-am legat şi acest traseu, foarte frumos, foarte tehnic, cu mişcări întinse la prize relativ nesigure, în final i-am acordat (M9+) ca dificultate.

Ciprian Andrecuţ în ”Helvegen” (M9+), solitar.

Ca o întamplare ciudată ce am păţit, a fost că din nu ştiu ce motiv am rupt ambele lame de la pioleţi…la căţărat, normal. Undeva citeam că dacă te caţeri foarte mult cu acei pioleţi se mai şi rup, şi de aici şi întrebarea din titlul articolului ”cât de mult înseamnă mult?”.

Cât de mult înseamnă mult?

Ca şi încheiere mai vreau să vă menţionez că traseele le-am parcurs în manieră solitară şi sunt foarte mulţumit de modul cum am amenajat rutele ca puncte de asigurare, de unde şi zicala ”experienţa se trăieşte, nu se câştigă”.

A mai rămas un traseu de eliberat, ”Endorphin”, propus (M9+/M10-?)…v-om vedea.