Pasionat de libertate.

Iată-mă reîntors pe paginile blogului, în aceiaşi postură, nemodificat, cu aceleaşi pasiuni şi obiceiuri. Am să încep cu vizitele la Faleza Ursului din Borsec, o zonă pe care deja o stiţi din articolele precedente, loc în care în ultima perioadă s-au mai amenajat un număr consistent de trasee de escaladă, iar ca surpriză pentru cei care nu sunt neapărat pasionaţi ai escaladei, tot în acelaşi loc s-a amenajat un mini parc de aventură, cu tiroliene, coborât prin subteran, mers pe stâncă şi multe altele. Informaţii despre cum puteţi folosi acele utilităţi din mini parc şi închirierea de echipament, le găsiţi la faţa locului.

Andrecuţ Florin-Ciprian, escaladă solitară.

        Să trecem la traseele de escaladă din acea zonă, care în comparaţie cu traseele existente, noile trasee sunt preponderent pentru începători şi copii, gradul maxim fiind undeva în jur de (7a).

       Un al doilea lucru pe care doresc să-l menţionez este legat de Cheile Bicazului. 

Andrecuţ Florin-Ciprian, escaladă solitară.

         O zonă bine ştiută de toată lumea pentru practicarea escaladei şi al alpinismului. În acest an mi-am propus să reparcurg anumite trasee din zonă, în special din peretele poştei, mai exact placa de sus, acolo unde în traseele existente, practic  înveţi să te caţeri, gradele traseelor fiind între 6c+ si 8a.

Andrecuţ Florin-Ciprian, escaladă solitară.

         Un al treilea subiect este legat de noua zonă de escaladă de lângă Miercurea Ciuc şi anume de faleza de la Ciba. De fapt numele zonei vine de la numele localităţii. O zonă foarte frumoasă, ceva mai neobişnuit în ţară la noi, cel puţin cu acea cabană de lângă faleză, cu traseele şi modul cum a fost amenajat tot ce este acolo, un lucru care m-a surprins foarte plăcut.

Cel mai bun prieten din Cheile Bicazului.

      Legat de traseele de escaladă pot spune numai lucruri de bine, foarte bine amenajate, liniile traseelor sunt foarte bine gândite, gradul maxim de dificultate fiind (7a+). Roca existentă acolo este vulcanică, foarte compactă, preponderent pe riglete. Eu am avut nenorocul să prind o zi foarte călduroasa, 33°C. Zi în care am parcurs câteva rute care erau mai pe la umbră, dar tot foarte cald a fost. Cei care au amenajat acel loc cred că sunt cei din Miercurea Ciuc de la serviciul salvamont, dar nu sunt în totalitate sigur.

Cabana de la Ciba.

O parte din faleza cu traseele de escaladă de la Ciba.

         Un lucru care îl are în minus acesta zonă este lipsa informaţiei legat de accesul în zonă. Am găsit topoul cu zona, de fapt o schiţă cu traseele şi gradul de dificultate şi undeva într-un colţ al internetului am mai găsit o captură din Google Earth cu un mic desen care indică accesul în zonă, neconcludent. Am pierdut în jur de trei ore până am găsit zona. Dacă se merge cu maşina, este de preferat ceva mai off-road. Eu am mers cu motocicleta şi am ajuns până lângă faleză. Practic am mers pe jos patru minute până la trasee.

        În rest,toate bune. Mai jos am făcut un mic montaj video cu ceva din arhivă şi ceva noutăţi.

Pasionat de libertate from Florin-Ciprian Andrecut on Vimeo.

Cât de mult înseamnă mult?...trei din patru eliberate.

Revin pe paginile blogului personal cu ultimele noutăţi ce cred că merită puse în discuţie.

Căţărarea de iarnă, aceasta a fost şi este o prioritate pentru mine mai mare decât schiul, deşi o dată cu sărbătorile de iarnă am dat o fugă pe schiuri până în Călimani, mai exact lacul Iezer, motivul unul simplu, am avut un măr şi am vrut să-l sacrific acolo sus. Zăpadă nu prea am prins să fie foarte mare, aşa cum o ştiam eu din multe alte ture în zonă.

Lângă Iezer, Călimani.

Să ne întoarcem la priorităţile de zi cu zi, adică escalada de iarnă. Nu de mult am scris în articolul precedent despre un nou sector dedicat căţărării sportive de iarnă (dry-tooling-ul), din cheile Bicăjelului, zonă în care am deschis patru rute noi.

Primul traseu încercat a fost ”Urur”, un traseu propus iniţial ca dificultate (M7+?), dar după ce l-am parcurs mi s-a părut puţin mai uşor, deşi am avut o căzătură zdravănă în el, în final ”Urur” (M7). Un traseu cu o intrare foarte tehnică şi o ieşire puţin mai în forţă.

Ciprian Andrecuţ în ”Urur” (M7), solitar.

Al doilea traseu pe care l-am încercat a fost ”Hagal”, propus ca dificultate (M8+/M9-?) şi care vreau să vă spun că mi-a dat foarte mare bătaie de cap, am dat multe încercări până am reuşit să-l leg. Traseul are o intrare super tehnică, am pierdut o jumătate de zi până am găsit cum să trec intrarea, adică nu am reuşit să mă ridic de la pământ decât un metru şi jumătate, aşa să vă gândiţi. După ce perseverenţa, motovaţia şi ambiţia mi s-au aliniat o dată cu toate planetele din univers, am găsit şi cheia, la primul pas greu din traseu, intrarea, am reuşit să-i dau de capăt. Tresul contiună cu o serie de mişcări semidinamice, dar la prize bune, până la ultimele asigurări din traseu, mai exact ultimele patru asigurări. De acolo începe locul crimei cu multă tehnică, forţă şi anduranţă şi fără odihnă.

L-am eliberat şi acest traseu şi în final ”Hagal” (M9).

Ciprian Andrecuţ în ”Hagal” (M9), solitar.

Al treilea traseu ”Helvegen”, propus ca dificultate (M9?). Un traseu care m-a obligat la un antrenament mult mai specific decât precedentul şi aici vreau să fac o mică paranteză pentru cititorii mai puţin iniţiaţi în ale acestui sport, legat de antrenamentul specific. Acest tip de pregătire se face strict şi numai strict pe anumite combinaţii de exerciţii fizice specifice trseului proiect la care lucrezi pentru al lega. Mai simplu, nu merg la schiat ca să fac un traseu de căţărat de grad de dificultate M9, sau zece flotări, nu mă va ajuta absolut deloc. Aici e vorba despre o coordonare perfectă, dacă putem spune, între respiraţie, forţă, anduranţă şi echilibru, cu un maxim de control în condiţii de oboseală musculară avansată.

În final l-am legat şi acest traseu, foarte frumos, foarte tehnic, cu mişcări întinse la prize relativ nesigure, în final i-am acordat (M9+) ca dificultate.

Ciprian Andrecuţ în ”Helvegen” (M9+), solitar.

Ca o întamplare ciudată ce am păţit, a fost că din nu ştiu ce motiv, am rupt ambele lame de la pioleţi…la căţărat, normal. Undeva citeam că dacă te caţeri foarte mult cu acei pioleţi se mai şi rup, şi de aici şi întrebarea din titlul articolului ”cât de mult înseamnă mult?”.

Cât de mult înseamnă mult?

Ca şi încheiere mai vreau să vă menţionez că traseele le-am parcurs în manieră solitară şi sunt foarte mulţumit de modul cum am amenajat rutele ca puncte de asigurare, de unde şi zicala ”experienţa se trăieşte nu se câştigă”.

A mai rămas un traseu de eliberat, ”Endorphin”, propus (M9+/M10-?)…v-om vedea.