joi, 6 decembrie 2012

Un alt sfârşit , un alt început…

Şi iată că am ajuns să mai închei încă un sezon de escaladă, un sezon bun, un sezon simplu, nu foarte aglomerat, mai sărac în realizările proprii dar destul de valoros, un sezon în care sau eliberat două din cele cinci proiecte de escaladă (trasee de escaladă ce nu au fost încă parcurse din pricina gradului de dificultate foarte ridicat) existente la Borsec, unul de mine mai prin primăvară, un traseu cu dificultate (8a) şi cel de-al doilea mai în toamnă de către Kojac din Iaşi, un traseu de dificultate (8a+).

Un alt sfârşit.

Mai spre sfârşitul sezonului, am făcut o vizită la noile trasee amenajate de Cătălin Frăţilă, trasee amenajate chair sub vârful Băieşu (cunoscut de localnici ca Tarniţa), o zonă superbă cu un peisaj foarte spectaculos fiind la aprox. o mie şi ceva de metrii altitudine. Ajuns la faleza cu traseele, pentru un moment m-am întors cu gândul înapoi în timp.

Privelişte dintr-unul din trasee, către oraşul Topliţa.

Privind undeva în dreapta traseelor existente, am zărit câteva pitoane vechi lăsate în perete, schiţând oarecum o linie abandonată a unui traseu de escaladă, pitoane confecţionate manual de către mine, cu care aveam să fac un aşa numit traseu de escaladă în anul 1993, pe vremea când eram un prichindel căruia îi plăcea să exploreze în vârful degetelor verticalele pustii ale stânclilor din jurul locului natal.

Apus văzut de la faleza cu traseele de escaladă, Vf. Băieşu din Topliţa.

Îmi amintesc că am renunţat la linia traseului pentru că în partea superioară a traseului, am găsit un sector foarte friabil, cu nişte blocuri care stăteau să cadă. Vă asigur că altceva decât experienţa alpină m-a făcut să renunţ atunci la finalizarea traseului respectiv. Oricum, o senzaţie ciudată am simţit văzând acele pitoane vechi încă existente în perete, nu am putut decât să zâmbesc fără prea multe comentarii.
Revenind la traseele actuale pot spune că sunt foarte frumoase, foarte bine asigurate, experienţa lui Cătălin Frăţilă fiind simţită din primii paşi ai traseelor. Ca dificultate traseele nu depăşesc (6c+), le recomand celor începători fără nici o ezitare.

Un alt început.

Momentan am început pregătirea la dry tooling, sper să prindem şi ceva gheaţă sezonul acesta, mă gândesc să mai ceruiesc schiurile, poate fug la un schi de tură dacă zăpada va ţine.

luni, 4 iunie 2012

“Via Lactea” (8a) & Festivalul Alpin Piatra Singuratică ediţia a II-a.

Chiar dacă sau întâmplat mai multe evenimente în ultima vreme doresc ca pe două dintre ele să vi le prezint. Primul fiind eliberarea traseului “Via Lactea”, unul din cele cinci trasee existente ca proiecte (trasee care nu au fost parcurse de nimeni) la Faleza Ursului din Borsec.


Ciprian Andrecuţ în “Via Lactea” (8a).

Totul a început într-un weekend ploios în care m-am hotărât să mă caţăr şi pe ploaie, chiar dacă şansele sunt foarte mici să poţi face ceva, mi-am zis că măcar segmentele de traseu care erau uscate să le studiez. La primele intrări în traseu, căţărându-mă singur, fără secund care să fileze, folosind un sistem de autoasigurare, rezultate nu au fost prea mari, nereuşind să descifrez paşii din porţiunea grea a traseului, dar cu ceva răbdare şi o pregătire specifică, lucrurile sau schimbat radical şi într-una din zile, după muncă, dau o fugă la traseu împreună cu un prieten din Topliţa, Isti “sensei-ul”, pentru cei care îl ştiu, să dau o încercare la traseu.


Ciprian Andrecuţ în “Via Lactea” (8a).

Trecusem de nivelul de studiu al traseului şi urmau încercările de legare a paşilor din traseu. Prima încercare în care am căzut mi-a adus aminte din nou că “puterea fără control este egal cu zero”, ca mai apoi în a doua intrare în traseu să reuşesc eliberarea lui.


Ciprian Andrecuţ în “Via Lactea” (8a).


Ciprian Andrecuţ în “Via Lactea” (8a).


Ciprian Andrecuţ în “Via Lactea” (8a).

În final i-am acordat (8a) ca şi grad de dificultate, comparând dificultatea cu traseele ce le-am parcurs în anul precedent.


Ciprian Andrecuţ în “Via Lactea” (8a).


Ciprian Andrecuţ în “Via Lactea” (8a).

Un al doi-lea eveniment mai important a fost Festivalul Alpin din Munţii Hăşmaş, mai precis de la Piatra Singuratică. Fiind a doua ediţie lumea prezentă nu prea s-a înghesuit, vremea rea din ultimele săptămâni a fost motivul principal pentru acest deficit de căţărători.


Ciprian Andrecuţ în “Pleasure Delayer”. (foto: Andrei Nan).

Deşi Sâmbătă dimineaţa temperatura era destul de joasă pentru această perioadă a anului, am ales să mă caţăr într-un traseu proiect, “Pleasure Delayer”, care s-a dovedit mai târziu a fi un (7c+) extrem de frumos, fiind eliberat de Andrei din Timişoara.


Ciprian Andrecuţ în “Pleasure Delayer”. (foto: Andrei Nan).

La prima intrare în traseu frigul îmi intrase până în măduvă, norii care m-au înconjurat m-au făcut să nu îmi văd secundul care mă asigura.


Ciprian Andrecuţ în “Pleasure Delayer”. (foto: Andrei Nan).


Ciprian Andrecuţ în “Pleasure Delayer”. (foto: Andrei Nan).

După ce am curăţat foarte bine traseul, am început să dau primele încercări pentru prima ascensiune a proiectului, dar reuşita nu a fost să fie în favoarea mea, ci de partea lui Andrei. Problema cea mare la mine a fost, nu imposibilitatea de a face paşii, ci optimizarea lor, eşecul fiind undeva sub topul traseului. Ne având un partener cu care să mă caţăr mai mult pe traseu, am trecut prea repede la încercările de legare a traseului. În final un traseu extreme de frumos, bine asigurat, stânca compactă, excepţie fiind prima mişcare din tarseu.


Ciprian Andrecuţ în “Pleasure Delayer”. (foto: Andrei Nan).


Ciprian Andrecuţ în “Pleasure Delayer”. (foto: Andrei Nan).

Traseul a fost parcurs până la topul intermediar, fără extensie. Extensia cuprinzând un mare “biscuite” ce stâtea sâ cadă şi care era obligatoriu să îl foloseşti pe o distanţă destul de mare.


Ciprian Andrecuţ în “Pleasure Delayer”. (foto: Andrei Nan).

Per total… acţiune frumoasă la Piatra Singuratică, chiar şi cu vremea puţin mai răcoroasă.

marți, 6 martie 2012

Trecǎtori înzǎpezite…

Ultimele zile care au trecut, le-am petrecut pe Pângăraţi la schi de turǎ şi ceva free-ride.
Pângăraţiul fiind punctul de trecere dintre Gheorgheni şi Lacul Roşu având o altitudine de aproximativ 1400m, oferǎ condiţii foarte bune de schi, cu zone rapid accesibile şi peisaje de neînlocuit.
Am schiat douǎ zile la rând, prima fiind cu vreme închisǎ şi ninsoare, urmatǎ de o zi cu Soare şi vizibilitate bunǎ.
Acţiunea a fost extrem de simplǎ, am urcat pe schiuri de turǎ spre anumite vârfuri şi am coborât pe unde am putut, fǎrǎ vreun plan, schiţǎ, marcaj sau traseu. A fost palpitant sǎ cobori printre brazi, fǎrǎ sǎ şti ce urmeazǎ dupǎ ei sau dupǎ panta pe care coborai.
Ca zonǎ o recomad celor care iubesc schiul de turǎ şi nu o recomand celor izolaţi pe pârtiile de schi, pentru cǎ nu vor înţelege nimic.
Accesul spre zonǎ este foarte rapid, de la locul unde îţi laşi maşina şi pânǎ la zonele schiabile sunt câţiva kilometrii, fǎrǎ şansǎ de rǎtǎcire, totul fiind clar.
Mai jos câteva imagini o sǎ vǎ spunǎ mai multe.

Retina: A Backcountry ski. from cipri florin on Vimeo.

miercuri, 18 ianuarie 2012

Cǎlimani, ultima frontierǎ a zǎpezii…

Munţii Cǎlimani, o ultimǎ frontierǎ în care mai poţi schia pe zǎpadǎ naturalǎ, acum când în mare parte a meleagurilor noastre, se schiazǎ pe suprafeţe combinate între experimente fizice şi mecanice, care se prezintǎ sub formǎ de “scârţâialǎ artificialǎ a zǎpezii.”

Panoramǎ spre NE (foto: Torok Zoltan).

Într-acolo ne-am îndreptat eu şi câţiva prieteni, spre limita zǎpezii, gǎzduitǎ în spatele grǎdinii noastre, în Cǎlimani.



Intrarea în golul alpin, aprox. 1600m altitudine.

Trei zile de acţiune, împǎrţite în trei stadii ale vremii, cu Soarele înfrǎţit cu puţinǎ ceaţǎ noi mergând pe schiuri de turǎ deasupra norilor, urmat de viscol puternic şi ceaţǎ densǎ cǎnd am schiat nu mai ştiu unde, cǎci nu se vedea mai nimic, ca mai apoi în ultima zi, Soarele ne-a fost alǎturi de la rǎsǎrit şi pânǎ la apus.



Prin golul aplin.

Am urcat în douǎ zile, noi în prima zi şi restul a doua zi, eu avându-l coleg de suferinţǎ pe Zozo, un personaj pe care mucii din nas l-au fǎcut sǎ-mi ofere o romanţǎ psihedelicǎ în miez de noapte. Am urcat din prima zi, adicǎ de Vineri dimineaţa. Ne-am hotǎrât sǎ plecǎm din Topliţa înainte ca Soarele sǎ se “trezeascǎ”. O lege nescrisǎ a muntelui, care spune cǎ pentru a reuşi ascensiunea unui vârf, trebuie sǎ începi a urca înainte ca Soarele sǎ îşi facǎ apariţia pe scena albastarǎ a cerului.

Panoramǎ cu Pietricelul (foto: Torok Zoltan).

Totul a mers perfect, vremea frumoasǎ care ne-a oferit un joc de lumini impresionant format între câţiva nori şi razele Soarelui, ne-a acompaniat pentru cele partu ore de mers pe schiurile de turǎ.
În prima zi nu am mai fǎcut mare lucru dupǎ ce ne-am instalat la staţia meteorologicǎ aflatǎ pe Vf. Reţitiş (2031m).



Puţin joc de lumini.

Din a doua jumǎtate a zilei, vremea a început sǎ se înrǎutǎţeascǎ, cu vânt puternic şi o ceaţǎ foarte densǎ.
A doua zi, în ciuda vremii urâte de afarǎ am decis sǎ mergem totuşi la un schi într-un sector SE al Cǎlimaniului, un sector care era ferit puţin de vânt, dar nu în totalitate, un sector în care unul din bǎieţii cu care ne-am întâlnit la staţie şi care au venit cu noi la schi a produs o avalanşǎ destul de mare, un lucru nu foarte plǎcut pentru mulţi dintre noi cei care vedem munţii mai de aproape. O avalanşǎ care din fericire nu ne-a prins pe nici unul dintre noi.



Orientare.

Noaptea vremea s-a îmbunǎtǎţit, vântul adia puţin, cerul s-a eliberat de nori, aşa cǎ pe la miezul nopţii am ieşit la un schi de turǎ, cu Luna plinǎ care ne-a fost alǎturi reflectând lumina Soarelui, la care puteai sǎ citeşti fǎrǎ probleme.
A treia zi, vreme bunǎ, frig (-18˚C), tot ce trebuie pentru o zi de schi pe cresta Negoiului Unguresc (2081m), locul spre care am mǎrşǎluit cu vitezǎ pentru a putea profita cât mai mult din timpul zilei. Acolo am schiat pe versantul SE, care era mai abrupt. Nu gǎsesc cuvinte sǎ pot exprima ceea ce am simţit acolo, probabil ceva mai mult decât poate oferii un paradis.

Avalanşa.

Rǎsǎritul.

În cele din urmǎ pot spune cǎ nu mai este ceea ce a fost acum caţiva ani Cǎlimaniul, un munte care pe timpul iernii era pustiu, în care întâlnirea unui urme de schiuri era consideratǎ minune Dumnezeiascǎ. Acum întalneşti fel şi fel de indivizi cǎlare pe şeile snowmobile-lor, oameni ale caror feţe şi porturi îţi spun cǎ nu au nimic de-a face cu muntele, dar un lucru mǎ bucurǎ, mai sunt locuri în Cǎlimani în care fǎrǎ folosirea schiului de turǎ sunt foarte greu accesibile, locuri în care maşinǎriile cu şenile nu pot ajunge.
Cam atât a fost de povestit, mai jos am adǎugat şi un mic video cu câteva din întâmplǎrile din aceastǎ turǎ.

Backcountry ski, Calimani. from cipri florin on Vimeo.