joi, 30 iulie 2015

Fisura Neagră, Alveolelor şi Fisura Artei…

   Poate numle titlului acestui articol nu vă spune prea multe, dar de fapt el reprezintă numele celor trei trasee în care am căţărat în ultima perioadă sau cel puţin tentativele de căţărare pe care le-am avut.
   Toate cele trei trasee se află în arealul Cheilor Bicazului, una dintre zonele cele mai dure din ţară în ale alpinismului clasic.
    Fiind nişte trasee parcurse de mine cu mulţi ani în urmă, când aceste trasee nu erau reamenajate cu ancore mecanice (spituri), mi-au tresărit în minte amintirile dintr-o bună parte a copilăriei mele petrecute în Cheile Bicazului şi am hotărât să încerc să le reparcurg, dar de data aceasta în căţărare libera şi “rotpunkt” (adică fără să foloseşti asigurările fixe sau mobile pentru a înainta sau să te odihneşti agăţat în aceste asigurări). 


La o poveste cu Misi în ultima regrupare din Fisura Neagră. 

   A doua lungime am mers eu cap de coardă încercând să scot tot la liber, dar nu a fost să fie şi nici nu am stat să lucrez paşii pentru a mai încerca încă o dată lungimea. A treia lungime şi ultima am parcurs-o la liber dar nu în totalitate, iar ca şi dificultate nu mă pot pronunta pentru că nu am scoso la liber. Oricum este un traseu frumos, foarte lucios în paşii cheie fiind un traseu destul de frecventat.
 Tot acolo. 

   Traseul Alveolelor. La aceiasi echipă s-a mai adăugat un om, Lukács Lászlo, un ember din Miercurea-Ciuc. Aici am mers eu cap de coardă pe toate lungimile. Fiind patru lungimi de coardă, pe prima, a doua  şi a patra le-am parcurs în căţărare liberă, prima ca şi grad propus, i-am acordat (6a), a doua (6c/6c+) iar a patra (6c).


Laci în prim plan urmat de Misi.

    În a treia lungime, care mi s-a părut cea mai grea, unde spre sfârşitul lungimii, există o mică traversare spre dreapta pe o faţă spălată, extreme de prost la picoare, iar ca prize la mâini există nişte mici alveole de două şi trei degete, pe care trebuie să le foloseşti, acolo am căzut.


  Am încercat să lucrez puţin pasul respectiv, dar fără să mai dau o încercare plecând iaraşi din regrupare, iar ca şi grad aş propune un (7b/7b+??), deşi în unele articole este prous (6c).


    Acum vreau să mă abat puţin de la poveste şi să vă spun unele lucruri referitoare la cotarea traseelor de alpinism ca şi grad de dificultate în căţărare la liber, trasee care...atenţie…nu au fost gândite să se parcurgă în escaladă liberă şi anume pentru a putea cota corect o lungime, aceasta trebuie să o caţeri absolut liber, fără să te ţi de asigurări, fără să te odihneşti în asigurări şi nu în ultimul rând, să parcurgi lungimea în cap de coardă, aceasta e este o cotare corectă a unei lungimi de coardă, şi nu alte aberaţii, păreri ale celor care nici nu au fost pe acolo, vise şi nu mai ştiu ce…
   Revenind la povestea mea, am să continui cu Fisura Artei sau mai bine zis cu tentativa din Fisura Artei. Aici echipa s-a împuţinat, am rămas eu şi Lázslo.

 A doua lungime din Fisura Artei.


Vine Laci…

   Dimineaţa la pirmele ore ne aflăm la baza traseului, o zi frumoasă fără nici un nor pe cer. La fel, propun să merge eu cap de coardă în tot traseul şi la fel să facem lungimi cât mai întinse.
Vine, vine...

   Primele două lungi le comasăm într-una singură, iar cu încă două lungimi şi un pic, ieşim în diaclază, zona unde se bifurcă traseul în partea dreaptă în Fisura Surducului şi în stânga Fisura Artei.


    Am încercat să parcurg la liber traseul dar nu am reuşit, chiar pot spune că m-am căţărat foarte prost pe toate lungimile, deşi traseul este propus (6b/6b+). Nu de mult citisem un articol despre cineva care a făcut la iber (????) tot traseul, în acel articol am văzut acea echipă cu ditamai rucsacii pe spinare, un lucru care mi-a pus câteva semen de întrebare despre parcurgerea la liber a traseului, deoarece în mare parte trebuie să faci nişte chei cu tot corpul prin fisură, unde oricât de balerin ai fi e destul de greu, dar să zicem că e şi asta adevărat.

Noo…!!!

   Am menţionat acest lucru deoarece traseul l-am mai parcurs în urmă cu şaiprezece ani împreună cu Florian Mastacan (Kobe) din Iaşi, pe atunci nu existau spituri în traseu, iar problema rucsacilor a fost una mare, în fine…

Laci la odihnă şi tratament.




Cipri, departe de realitate.

    Ajuns cu zece metri sub diaclaza, buclele s-au terminat, mă opresc în două pioneze, nu le pot spune pitoane, după care apare şi Lászlo căruia îi spun să continue căci mai sunt câţiva metri până în diaclază. Aşa a şi fost, a mai pus patru asiurări şi gata, a ajuns în diaclază. De aici au început problemele, iar una foarte mare a fost ploaia torenţială care a ţinut mai bine de o oră şi jumătate.


Acuma eu…

    Am stat şi am stat, poate trece, dar nimic, parcă ploaia se înteţea mai tare împotriva voinţei noastre. Ştiind cum erau lungimile ce urmau, unde după ce pereţii se umezesc, iar şanse să se usuce repede sunt minimie hotărâm să ne retragem. 


Tot eu.

   Au urmat trei rapeluri lungi, rapeluri ghidate. Am coborât eu primul ca să ghidez coarda prin asigurări să putem ajunge înapoi în regrupări. Vreau să vă spun că efortul depus a fost aproape dublu decât dacă urcam cele două lungimi până în vârf, dar a fost singura opţiune ca să ajungem teferi acasă, mai ales că ştiam traseul.


Ne bucurăm de ploaie.


    Un lucru este clar pentru mine, atât reuşita în alpinism şi escaladă, cât şi înfrângerea sunt două aspecte din care am învăţat întotdeauna câte ceva important. O înfrângere la momentul oportun îţi poate o aduce o victorie de neînlocuit, pe când o reuşită grandioasşă te poate costa şi viaţa mai târziu.


La clătit cu noi.

   După toate acestea omul se mai şi relaxează şi am ieşit la o tură cu motorul prin împrejurimi, unde era să mă muşte câinii de la stână, dar m-au iertat şi am privit împreună apusul de soare.


Iubita.


M-au iertat.


Mai jos câteva cadre puse cap la cap

 

Fisura Neagra, Alveolelor, Fisura Artei from Florin-Ciprian Andrecut on Vimeo.

duminică, 1 februarie 2015

Solitar în vârf de pioleţi.


Iată-mă reîntors pe paginile acestui blog după o lungă perioadă de timp în care s-au mai schimbat unele lucruri în viaţa mea, dar să revenim la momentele mai interesante ce le-am petrecut în ultima vreme.
Sezonul acesta de iarnă m-am axat mai mult pe căţărat decât pe schiul de tură şi am dat câteva ture prin paradisul Cheilor Bicazului şi Bicăjelului, zone unde te poţi căţăra fie pe gheaţa formată la cele două cascade, fie dry tooling pe traseele ce există în aval de cele două cascade.




Cheile Bicăjelului

La începutul lunii Ianuarie am profitat de răcoarea de afară şi am mers să mă dau pe cea de-a doua cascadă din Cheile Bicăjelului, respectiv Cascada Prieteniei, ţin să-i menţionez numele deoarece am botezat-o împreună cu Florian (Kobe ) din Iaşi în anul 2005, an în care i-am făcut pentru prima dată premiera.


O parte din Cascada Prieteniei.

Deşi este puţin mai uşoară decât zona de gheaţă ce se formează în zona Lapoşului, cere puţină cunoştintă tehnică şi rezistentă fizică pentru a parcurge-o, cel puţin prin partea ei dreaptă şi bineînţeles căţărată în cap de coardă şi nu în manşă cu asigurare de sus cum se practică de obicei...


Florin-Ciprian Andrecuţ (rope-solo Cascada Prieteniei)


Anul acesta am găsit-o într-o stare nu foarte bună, existând doar o linie mai sigură pe care trebuia să o ghiceşti după sunetul pioleţilor ce loveau gheaţa, un sunet ferm fără ecou însemna o siguranţă acceptabilă iar alt sunet de lovitură cu pioletul în nişte borcane goale din cămară şi cu mici sunete ale bucăţilor de gheaţă ce cădeau pe undeva după perdeaua de gheaţă, prezenta tot un fel de siguranţă, sau…



Florin-Ciprian Andrecuţ (rope-solo Cascada Prieteniei)

La o săptămână după Cascada Prieteniei am coborât pe firul Bicăjelului la Cascada Bicăjelului, o cascadă foarte uşoară din punct de vedere tehnic, singura problemă “tehnică” find la treapta dintre cele două porţiuni ale cascadei, deoarece nu era în totalitate îngheţată.


Cascada Bicăjelului

În acea zi am avut neplăcerea de a mă căţăra prin apă, fiindcă în zona de ieşire a primei porţiuni, gheaţa s-a rupt pe o bucată destul de mare şi am rămas cu pioleţii atârnaţi în ceva…nu ştiu în ce, sub apa Cascadei Bicăjelului, iar apa făcându-şi drum prin mâneca polarului a ajuns la zonele intime, după care s-a cantonat în ghetele de căţărat.


Florin-Ciprian Andrecuţ (paradisul meu)

Lăsând aventura “la copcă pe verticală”, merg la zona de dry tooling unde m-am dat pe traseele existente. Aceleaşi lungi şi frumoase trasee care după părerea mea sunt şi vor rămâne cele mai frumoase din ţară.



Florin-Ciprian Andrecuţ (rope-solo Harmonica M8)

În rest vedem ce v-a mai fi. Sper ca răcoarea de afară să mai ţină Bicăjelul îngheţat, să pot ajunge şi la restul de trasee.


luni, 17 martie 2014

Iarna şi primăvara solitară.

Deşi a trecut ceva vreme de când nu am mai umplut paginile acestui blog, nu înseamnă că nu am mai făcut nimic. În cele ce urmează am să încerc să cuprind în mare cele mai importante lucruri, nu îmi place să vorbesc dacă nu am nimic de spus. La începutul sezonului de schi mi-am propus destul de multe ture de schi, căţărat la gheaţă, dar lipsa zăpezii din acest sezon le-a cam anulat în mare parte. Totuşi am ales să mai dau câte o fugă  la un schi de tură pe meleagurile ce mă înconjoară, dar doar la schi de tură şi nu la un freeride. Am urcat şi în Călimani, mai exact în zona Călimani Izvor, un vârf ce trece puţin peste 2000m altitudine. Am ales să merg acolo fiind o zonă nouă pentru mine, iar pentru o tură pe schiuri fiind un obiectiv frumos.


Spre Călimani Izvor.


Ceea ce am întâmpinat acolo a fost exact invers la ceea ce mă aşteptam, am găsit mai puţină zăpadă pe vârf decât la altitudine mult mai joasă. A fost frumuşel chiar dacă nu este o zonă a Călimaniului care să merite un efort, cei 24 km la urcare şi iară 24 km la întoarcere mi-au mai alinat puţin amarul din pricina lipsei de zăpadă.




Vremea nu a fost tot timpul prea prietenoasă, ba eram într-o ceaţă de nu ştiam pe unde sunt, ba mai ieşea puţin Soarele să mai fac o poză, iar pe vârf m-a prins un vânt foarte puternic. La întoarcere, ca de obicei vremea s-a mai îndreptat, un prilej bun să fac o poză cu depresiunea.



Florin-Ciprian Andrecuţ pe Călimani Izvor.


Depresiunea.

Un alt aspect este ca m-am axat mai mult pe escaladă în această iarnă decât pe dry tooling sau căţărat la gheaţă, deşi mi-ar fi plăcut enorm de tare să petrec câteva săptămâni prin pustietatea zonelor de căţărat din Cheile Bicăjelului, Lapoşului şi nu numai.

Florin-Ciprian Andrecuţ (escaladă solitară).


Am ales să ies tot prin apropiere la căţărat, chiar dacă temperaturile mai scăzute nu m-au încurajat să mă caţăr pe trasee mai dure, am ales să mă dau pe trasee mai mult pentru anduranţă, evident ca am căţărat solitar....


Florin-Ciprian Andrecuţ (escaladă solitară).


Sunt  mulţumit că am reuit să mă caţăr pe proiectul meu de la Borsec "Owl Hole" un traseu cu dificultate (8a+). Deşi metoda mea de căţărat  a fost solitară cu autoasigurare, o metodă mult mai fizică şi mult mai tehnică, m-am simţit ok pentru prima intrare în traseu anul acesta.



Florin-Ciprian Andrecuţ (escaladă solitară).


Mai jos am postat un mic filmuleţ, poate veţi înţelege mai bine ce a fost.


Winter & Spring Solitaire: Ski and solitaire climbing. from Florin-Ciprian Andrecut on Vimeo.

joi, 17 octombrie 2013

La un ceai pe Vf. Pietrosul Cǎlimaniului 2100m.

Deşi nu este un subiect prea întâlnit pe acest blog, aceastǎ turǎ de o zi pe Vf. Pietrosul Cǎlimaniului 2100m vreau sǎ v-o prezint pe scurt, pentru cǎ am avut ocazia sǎ ating prima zǎpadǎ din acest sezon. De ce spun cǎ nu este un subiect prea întâlnit pe acest blog, deoarece drumeţia montanǎ nu este o specialitate a casei, alte activitǎţi montane sunt în meniu.

Spre Negoiul Unguresc.

M-am hotǎrât rapid sǎ dau o fugǎ pânǎ pe Vf. Pietrosul Cǎlimaniului 2100m într-una din zilele în care am fǎcut o micǎ pauzǎ de la cǎţǎrat, vǎzând şi zǎpada care cǎzuse peste creste, atracţia a fost şi mai mare, cu alte cuvinte o zi perfectǎ pentru odihnǎ activǎ.
Trezit nu foarte devreme, arunc din mers în rucsac ceva mere, un colţ de pâine şi un termos cu ceai magic şi hai la drum. Am ales sǎ urc din localitatea Lunca Bradului, fiind un traseu mult mai frumos decât toate traseele ce urcǎ din Topliţa spre inima muntelui, un traseu mai rapid şi mai direct, mai rapid doar în sezonul fǎrǎ zǎpadǎ.

Vedere spre Pietricelul.

Ajuns în apropiere de şaua Negoiului Unguresc, Soarele îmi lumineazǎ calea spre creasta pudratǎ de pima zǎpadǎ, un contrast interesant între albul zǎpezii, verdele vegetaţiei şi albastrul cerului. Temperatura optimǎ pentru urcat a ţinut pânǎ aproape de Vf. Negoiu Unguresc 2081m, unde a început sǎ creascǎ, curenţii de aer formând nişte nori foarte impresionanţi.

De pe creasta Negoiului Unguresc.

Ajuns pe Vf. Negoiul Unguresc 2081m, privesc înspre partea de sud a Cǎlimaniului, spre Reţitiş unde vremea era urâtǎ, un nor imens stǎtea pe acel vârf şi acolo a stat toatǎ ziua, probabil cei de acolo nu şi-au plǎtit facturile. Creasta spre Pietrosul pe toata lungimea de 4 km fiind într-o perfectǎ stare pentru fotografiat, luminatǎ de Soare pe toatǎ lungimea şi pe tot parcursul zilei.

Florin-Ciprian Andrecuţ, aproape de Negoiul Unguresc.

Creasta Negoiului Unguresc.

Zǎpada destul de mare, în unele locuri trecând peste bocanci, dar cu acelaşi gust şi miros specific zǎpezii de la altitudine mai mare.


Vf. Negoiul Unguresc 2081m.

Ajuns în cele din urmǎ şi pe Vf. Pietrosul Cǎlimaniului 2100m, vremea perfectǎ mi-a dat prilejul sǎ mǎ bucur de un peisaj de basm alǎturi de o canǎ de ceai fierbinte şi un mǎr de altitudine.

Mare de nori.

La întoarcere temperatura crescuse destul de mult încât sǎ mai topeascǎ din zǎpada, dar tot la fel de frumos se vedea.

Omul şi natura.

Am fost plǎcut surprins când la întoarcere m-am întâlnit cu un grup de vre-o nouǎ persoane înşirate pe toatǎ creasta ce urcǎ spre Vf. Negoiul Unguresc 2081m, oameni tineri care mai fac ceva mişcare.

Mare de nori.

De pe Vf. Negoiul Unguresc 2081m.

Ca turǎ o recomand pentru orice persoanǎ cu vârsta cuprinsǎ între 5 şi 99 de ani, un traseu frumos, peisaje de basm cam tot ce trebuie.