Toate cele trei trasee se află în arealul Cheilor Bicazului, una dintre zonele cele mai dure din ţară în ale alpinismului clasic.
Fiind nişte trasee parcurse de mine cu mulţi ani în urmă, când aceste trasee nu erau reamenajate cu ancore mecanice (spituri), mi-au tresărit în minte amintirile dintr-o bună parte a copilăriei mele petrecute în Cheile Bicazului şi am hotărât să încerc să le reparcurg, dar de data aceasta în căţărare libera şi “rotpunkt” (adică fără să foloseşti asigurările fixe sau mobile pentru a înainta sau să te odihneşti agăţat în aceste asigurări).
La o poveste cu Misi în ultima regrupare din Fisura Neagră.
A doua lungime am mers eu cap de coardă încercând să scot tot la liber, dar nu a fost să fie şi nici nu am stat să lucrez paşii pentru a mai încerca încă o dată lungimea. A treia lungime şi ultima am parcurs-o la liber dar nu în totalitate, iar ca şi dificultate nu mă pot pronunta pentru că nu am scoso la liber. Oricum este un traseu frumos, foarte lucios în paşii cheie fiind un traseu destul de frecventat.
Tot acolo.
Traseul Alveolelor. La aceiasi echipă s-a mai adăugat un om, Lukács Lászlo, un ember din Miercurea-Ciuc. Aici am mers eu cap de coardă pe toate lungimile. Fiind patru lungimi de coardă, pe prima, a doua şi a patra le-am parcurs în căţărare liberă, prima ca şi grad propus, i-am acordat (6a), a doua (6c/6c+) iar a patra (6c).
În a treia lungime, care mi s-a părut cea mai grea, unde spre sfârşitul lungimii, există o mică traversare spre dreapta pe o faţă spălată, extreme de prost la picoare, iar ca prize la mâini există nişte mici alveole de două şi trei degete, pe care trebuie să le foloseşti, acolo am căzut.
Am încercat să lucrez puţin pasul respectiv, dar fără să mai dau o încercare plecând iaraşi din regrupare, iar ca şi grad aş propune un (7b/7b+??), deşi în unele articole este prous (6c).
Laci în prim plan urmat de Misi.
În a treia lungime, care mi s-a părut cea mai grea, unde spre sfârşitul lungimii, există o mică traversare spre dreapta pe o faţă spălată, extreme de prost la picoare, iar ca prize la mâini există nişte mici alveole de două şi trei degete, pe care trebuie să le foloseşti, acolo am căzut.
Acum vreau să mă abat puţin de la poveste şi să vă spun unele lucruri referitoare la cotarea traseelor de alpinism ca şi grad de dificultate în căţărare la liber, trasee care...atenţie…nu au fost gândite să se parcurgă în escaladă liberă şi anume pentru a putea cota corect o lungime, aceasta trebuie să o caţeri absolut liber, fără să te ţi de asigurări, fără să te odihneşti în asigurări şi nu în ultimul rând, să parcurgi lungimea în cap de coardă, aceasta e este o cotare corectă a unei lungimi de coardă, şi nu alte aberaţii, păreri ale celor care nici nu au fost pe acolo, vise şi nu mai ştiu ce…
Revenind la povestea mea, am să continui cu Fisura Artei sau mai bine zis cu tentativa din Fisura Artei. Aici echipa s-a împuţinat, am rămas eu şi Lázslo.
A doua lungime din Fisura Artei.
Vine Laci…
Dimineaţa la pirmele ore ne aflăm la baza traseului, o zi frumoasă fără nici un nor pe cer. La fel, propun să merge eu cap de coardă în tot traseul şi la fel să facem lungimi cât mai întinse.
Vine, vine...
Primele două lungi le comasăm într-una singură, iar cu încă două lungimi şi un pic, ieşim în diaclază, zona unde se bifurcă traseul în partea dreaptă în Fisura Surducului şi în stânga Fisura Artei.
Am încercat să parcurg la liber traseul dar nu am reuşit, chiar pot spune că m-am căţărat foarte prost pe toate lungimile, deşi traseul este propus (6b/6b+). Nu de mult citisem un articol despre cineva care a făcut la iber (????) tot traseul, în acel articol am văzut acea echipă cu ditamai rucsacii pe spinare, un lucru care mi-a pus câteva semen de întrebare despre parcurgerea la liber a traseului, deoarece în mare parte trebuie să faci nişte chei cu tot corpul prin fisură, unde oricât de balerin ai fi e destul de greu, dar să zicem că e şi asta adevărat.
Noo…!!!
Am menţionat acest lucru deoarece traseul l-am mai parcurs în urmă cu şaiprezece ani împreună cu Florian Mastacan (Kobe) din Iaşi, pe atunci nu existau spituri în traseu, iar problema rucsacilor a fost una mare, în fine…
Laci la odihnă şi tratament.
Cipri, departe de realitate.
Ajuns cu zece metri sub diaclaza, buclele s-au terminat, mă opresc în două pioneze, nu le pot spune pitoane, după care apare şi Lászlo căruia îi spun să continue căci mai sunt câţiva metri până în diaclază. Aşa a şi fost, a mai pus patru asiurări şi gata, a ajuns în diaclază. De aici au început problemele, iar una foarte mare a fost ploaia torenţială care a ţinut mai bine de o oră şi jumătate.
Acuma eu…
Am stat şi am stat, poate trece, dar nimic, parcă ploaia se înteţea mai tare împotriva voinţei noastre. Ştiind cum erau lungimile ce urmau, unde după ce pereţii se umezesc, iar şanse să se usuce repede sunt minimie hotărâm să ne retragem.
Tot eu.
Au urmat trei rapeluri lungi, rapeluri ghidate. Am coborât eu primul ca să ghidez coarda prin asigurări să putem ajunge înapoi în regrupări. Vreau să vă spun că efortul depus a fost aproape dublu decât dacă urcam cele două lungimi până în vârf, dar a fost singura opţiune ca să ajungem teferi acasă, mai ales că ştiam traseul.
Ne bucurăm de ploaie.
Un lucru este clar pentru mine, atât reuşita în alpinism şi escaladă, cât şi înfrângerea sunt două aspecte din care am învăţat întotdeauna câte ceva important. O înfrângere la momentul oportun îţi poate o aduce o victorie de neînlocuit, pe când o reuşită grandioasşă te poate costa şi viaţa mai târziu.
La clătit cu noi.
După toate acestea omul se mai şi relaxează şi am ieşit la o tură cu motorul prin împrejurimi, unde era să mă muşte câinii de la stână, dar m-au iertat şi am privit împreună apusul de soare.
Iubita.
M-au iertat.
Mai jos câteva cadre puse cap la cap
Fisura Neagra, Alveolelor, Fisura Artei from Florin-Ciprian Andrecut on Vimeo.
4.jpg)
