Ultima zǎpadǎ…

Chiar dacǎ ne place sau nu, sezonul de schi şi cǎţǎrat la gheaţǎ se cam terminǎ, încet, dar sigur. Aşa cǎ… mi-am propus o ultimǎ acţiune cu privire la schiatul în afara pârtiilor. Ca locuri, am ales sǎ merg pe Hegyes, undeva pe lângǎ Ceahlǎu, la un sfârşit de sǎptǎnâmǎ, ca mai apoi, sǎ merg din nou în Munţii Rodnei, cu aceiaşi ţintǎ, Vf. Pietrosul Rodnei, urcat pe partea nordicǎ.
Pe Hegyes, am avut parte de o vreme foarte frumoasǎ, rece de dimineaţǎ şi foarte caldǎ dupǎ masa, zǎpada cu o crustǎ destul de groasǎ dimineaţa şi foarte grea, dupǎ ce Soarele a înmuiat-o. Trezit la o orele cinci dimineaţa, cu un rucsǎcel doar cu strictul necesar, o roiesc de acasǎ, singur, cu planul sǎ urc Hegyes-ul direct, pe faţa nordicǎ, fǎrǎ sǎ ocolesc vârful pentru a ajunge pe creastǎ, de unde accesul este foarte uşor. Varianta care am ales-o ca zonǎ de acces, este destul de tare, din localitatea Tulgheş şi pânǎ pe Vf. Heghyes, pantele sunt foarte accentuate în unele locuri, fǎrǎ posibilitatea de a înainta pe schiurile de turǎ, dar accesul este rapid. Am schiat de pe vârf de cinci ori, panta efectivǎ de schi având o lungime de aproape doi kilometrii.
Varianta pe care am ales-o, ca acces, o recomand celor cu puţin mai multǎ condiţie fizicǎ, ca sǎ te poţi bucura şi de ce este prin jur.
Din nou în Rodnei, reîntors cu Oxy, un prieten din Topliţa şi cu mai mult entuziasm, privind la Soarele care avea sǎ ne cǎlǎuzeascǎ, din Borşa pânǎ în Zǎnoaga Mare. Pe scurt, în prima zi, câteva fotografii, câte o canǎ de ceai, pregǎtit adǎpostul în zǎpadǎ, ceva schi, stat la Soare, considerând cǎ sunt suficiente, plecaţi de la ora unu noaptea de acasǎ. A doua zi devreme, cerul s-a acoperit de nori, “din nou”, propun sǎ mai aşteptǎm câteva ore pentru a vedea starea vremii. Într-un final s-au ridicat puţin norii şi apucǎm sǎ cǎţǎrǎm un culoar cu gheaţǎ, care era de fapt o cale de acces cǎtre ruta propusǎ iniţial, spre Vf. Pietrosul. Dupǎ câteva ore de urcat, vremea s-a înrǎutǎţit mai tare, motiv pentru care ne-am retras, preferând sǎ rǎmânem undeva sub nori şi sǎ mai schiem.
Destul de pe scurt, ca poveste, dar inspiraţia nu vine o datǎ cu apariţia Soarelui, dar imaginile ce urmeazǎ, mǎ vor completa ici colo.

Last Snow from cipri florin on Vimeo.

Lacrima de gheaţǎ…

Începutul lunii Ianuarie, zona Cheile Bicǎjelului, un loc ştiut de mulţi pasionaţi ai cǎţǎrǎrii pe gheaţǎ. Ajuns şi eu pe acolo, împreunǎ cu prietenii mei din Gheorgheni, am rǎmas foarte dezamǎgit. Lipsa zǎpezii şi temperaturile nu prea scǎzute, nu au fǎcut decât sǎ împiedice formarea gheţii, pe cele douǎ cascade existente în Bicǎjel, chiar dacǎ ele sunt în sectoare diferite. O tentativǎ am avut, dar sǎ te caţeri pe o gheaţǎ cu grosimea sub 15 cm, este destul de riscant.
Toate bune şi frumoase, mǎ consolez cu gândul la anul prost care tocmai a trecut, cu ploile care nu se mai opreau şi începem sǎ mai cǎutǎm prin vǎile şi prin culoarele de prin arealul Cheilor Bicazului. Ca ţintǎ, am ales canionul Lapoşului, situate în partea din stânga a Turnului Bardosului (Piatra Altarului), unde auzisem cǎ ar fi o cascadǎ care se foarmeazǎ pentru cǎţǎrat pe gheaţǎ, situatǎ undeva spre ieşirea din canion, înspre Bârnad.



Într-adevǎr, am gǎsit acea gheaţǎ, dar nu recomand sǎ bateţi atâta drum pânǎ la ea, gheaţa formatǎ nu prezintǎ ceva deosebit, iar accesul este destul de anevoios. Totuşi norocul ne-a surâs şi nu departe de Turnul Bardosului, am gǎsit gheaţa mult aşteptatǎ, un sector destul de lat şi înalt, lat de 15m şi înalt în jur de 27-30m, mǎsurat cu semicorzile din dotare, o zonǎ foarte frumoasǎ, foarte sǎlbaticǎ, care gǎzduieşte în jur de şapte linii, unde te poţi cǎţǎra, cu dificultǎţi diferite. Pe mine m-a fascinat o linie, cǎreia i-am şi dat numele de “Tear Ice” cu grad (WI 5), fiind cea mai grea şi cea mai tehnicǎ rutǎ pe gheaţǎ, pe care am cǎţǎrat-o pe teritoriul României.
Ruta se prezintǎ destul de înfricoşǎtor, fǎrǎ sǎ-ţi dea nici un pic de încredere gheaţa aflatǎ acolo, o gheaţǎ formatǎ sub formǎ de ţurţuri, doi la numǎr, cel de jos, fiind mai solid, dar legǎtura cu solul era destul redusǎ, în comparaţie cu dimensiunea lui, iar cel de sus, fiind foarte firav, cu aspectul unor tuburi dispuse pe verticalǎ, care îţi ofereau câte un sunet la morţii, la fiecare atingere cu pioleţii. Între cei doi ţurţuri, esti obligat sǎ faci o traversare ascendentǎ, un “dry tooling”, pe o gheaţǎ groasǎ de 5-6 cm, în care doar primul dinde al pioletului intrǎ, categoric în acel sector nu te mai asiguri. Ca sǎ pot parcurge ruta, m-am legat cu douǎ corzi, cu o coardǎ m-am asigurat pe primul ţurţure, iar cu cealaltǎ pe urmǎtorul, prietenii spunându-mi, cǎ sunt un nebun în libertate, fǎrǎ acte în regulǎ, dar asta era singura posibilitate.
Accesul în zonǎ, se face pe marcajut turistic ce intrǎ în canion, triunghi roşu, pânǎ când traseul ajunge în albia râului. De acolo, ţineti albia râului şi veţi gǎsii sectorul pe partea stângǎ cum urcaţi, timp de mers de la şosea 1 orǎ.
Mai jos, câteva imagini din ruta “Tear Ice” (WI 5) şi altele, sper sǎ vǎ explice mai pe înţelesul tuturor, cele petrecute.

Tear Ice from cipri florin on Vimeo.

Solitar în Munţii Rodnei…

Un vis care nu a devenit realitate.
În urmă cu zece ani, am avut prima ocazie să merg iarna în Rodnei, ca ţintă fiind Vf. Pietrosul Rodnei (2303 m), urcat prin partea de sud a vârfului, prin Buhăesu Mare, o tură care nu a avut success, din lipsa echipamentului, experienţei şi altele. Pe atunci, am încercat să fac tura, împreună cu un prieten din Topliţa.
De acestă dată, ţinta a fost aceiaşi, Vf. Pietrosul Rodnei (2303 m), singurele schimbări, fiind: lipsa unui coechipier, ascensiunea pe faţa nordică şi coborârea pe schiuri, prin Zănoaga Mare. Linia pe care am vrut să urc, ar fi fost, pe parte dreapta a crestei Piciorul Moşului, unde versantul e puţin mai abrupt.
Plecat Miercuri, la miezul nopţii din Topliţa, pe o ceaţă şi o vreme mohorâtă, ajung în localitate Borşa, pe la orele opt. De acolo, am mers o bună bucată de drum, cu schiurile pe rucsac, până la limita zăpezii, în Borşa fiind temperaturi de peste 0°C, ca pe la orele doisprezece să fiu lângă staţia meteorologică, din căldarea Zănoaga Mare, am tras destul de tare la mers, neştiind cât am de parcurs, până în locul unde mă voi instala.
Vremea destul de frumoasă, deasupra norilor care acopereau localitatea Borşa, dar nu pentru mult timp.
Planul era să-mi fac bivuacul, undeva pe creasta Piciorul Moşului, ca de acolo, să pot ajunge pe partea dreaptă, a aceleiaşi creste şi derecţia Pietrosul.
Vremea s-a înrăutăţit atât de tare, încât am fost nevoit să rămân, puţin mai jos de zona unde stabilisem iniţial, vizibilitatea era sub zece metri, noroc cu pereţii de stâncă, după care m-am ghidat.
Îmi sap în zăpadă adăpostul unde aveam să înoptez şi să stau, timp de trei zile, mă bag în sacul prototip pe care îl aveam pentru testare, mă hidratez cu ceva zăpadă topită, în care am dizolvat una alta şi aţipesc pentru câteva clipe. Mă trezesc şi vrema era şi mai urâtă, se pornise un viscol, urmat de o ninsoare. În prima noapte a nins 50 cm, cum era mai rău, nu puteai să înaitezi nici pe schiuri, panta fiind abruptă, nici pe colţari, iar pericolul de avalanşe crescuse enorm.
A doua zi, am încercat să urc, dar condiţiile erau extrem de nasoale, fără vizibilitate, viscol, ninsoare, nici nu ştiai exact ce e, aşa ca m-am întors la ”vizuină”, aşteptînd să se schimbe puţin vremea, care îţi tăia pofta, de orice nevoie fiziologică, care necesita hârtie igienică.
Am stat şi am aşteptat timp de trei zile, ca vremea să se schimbe şi nimic, din rău în tot aşa de rău sau mai rău.
În cele din urmă m-am retras, dezamăgit pe de-o parte, bucuros pe de-alta, zicându-mi că muntele nu pleacă şi mă va aştepta, cu mai multă milă.
În final, pot spune că zona este foarte frumoasă, m-au fascinat foarte tare perdelele de gheaţă, care s-au format pe distanţe lungi, a nu se confunda cu acele culoare înguste de gheaţă, pe care unii le-au întâlnit poate prin Făgăraş, versanţii pe care poţi schia, cu stânci, culoare, tot ce trebuie.
Mai jos am lipit şi câteva imagini la acest articol, poate ele vă pot spune mai multe.

Ski touring from cipri florin on Vimeo.

Când o să fiu mare….

Aşa vreau să ajung.
Trăieşte fiecare zi, ca şi cum ar fi ultima. După ce ai dat bufu, relax maxim.
Imaginile de mai jos, spun totul.

Don't worry be happy from cipri florin on Vimeo.

Cu schiurile prin Hăşmaşul Mare.

’’Aproape de paradis’’, aş putea numi această tură de două zile petrecute pe culmile Hăşmaşului Mare, eu şi cei doi prieteni, Zozo şi Misi.
Ruta pe care am mers, a fost una simplă, de pe pasul Pângăraţi (cel care face legătura dintre Lacul Roşu şi Gheorgheni), spre Piatra Singuratică, în apropiere de Bălan. Plecăm Sâmbătă dimineaţa din Gheorgheni, până pe Pângăraţi. După ce soţia lui Misi, ne-a aruncat din maşina, rând pe rând, ne urcăm pe schiuri şi pornim spre ’’micul paradis’’. Temperaturile de (-14ºC), se făceau simţite pe feţele noastre. Un cer senin, temperaturi scăzute, peisaje de basm, exact ce trebuia pentru o tură pe schiuri.
În prima jumătate a zilei, am parcurs cei aproximativ 20 km, cu mici probleme de orientare, după care, am ajuns la cabana de sub Piatra Singuratică. Acolo, am mai întâlnit un grup, veniţi la distracţie, specifică românească, ceea ce ne-a îndrumat să nu-i deranjăm şi în ciuda temperaturilor care au scăzut pana la (-19ºC), am dormit afară. Singura problemă, a fost viscolul, care s-a pornit pe la orele patru ale dimineţii, dar ne-am zis ’’e bine şi aşa rău cum e’’.
A doua zi, cerul s-a închis, temperaturile au mai crescut, excelent pentru un schi în zăpadă neatinsă.
Ca şi concluzii ale acestei ture, pot spune că, sunt mândru de locurile pe care le-am văzut, legăturile mele de tură, Dynafit TLT Speed, s-au comportat excelent, atât la urcare cât şi la coborâre, zonele sunt excelente şi pentru alpinism hivernal, cu posibilitatea deschiderii unor linii noi, atât pe Piatra Singuratică, cât şi pe versanţii Hăşmaşului, zăpada, dacă ar fi fost în plus, nu ne-ar fi deranjat.
Tura, am prezentat-o şi în câteva imagini mai jos, imaginile putând fi vizionate şi în HD.

Almost paradise from cipri florin on Vimeo.

Verticale însorite şi schi de tură…

S-a întâmplat acum câteva zile, când împreună cu Mişi, ne reîntorceam în traseul “Raza Soarelui”, din peretele Făget, în arealul Cheilor Bicazului, unde cu câteva săptămâni înainte, ne-a prins o gheaţă urâtă, care ne-a împiedicat să parcurgem traseul în stil liber “Rotpunkt”.
Într-o zi de Sâmbătă, la primele ore ale dimineţii, intrăm în traseu, vremea excelentă, cu temperaturi sub 0°C, dimineaţa şi destul de cald pe parcursul zilei, cât stăteai la Soare. Hotărâm cu Mişi, ca eu să parcurg toate cele cinci lungimi de coardă, în cap de coardă, iar el ca secund.
Prima lungime, o pargurg în stil “Rotpunkt” (rotpunkt – stil de căţărare, fără să foloseşti metode artificiale pentru a înainta, doar folosind ca priză, ceea ce iţi oferă asperităţile stâncii), prima porţiune din lungime fiind mai uşoară, urmată de o porţiune destul de lungă cu grad de dificultate (6c+) “8-“.
Lungimea a doua şi a treia, le parcurg tot în acelaşi stil “Rotpunkt”, fiind mult mai dificile decât prima, cu pasaje având grad de dificultate (7a) “8”şi (7a+) “8+”, foarte expuse, cu pasaje unde stânca era umedă, iar pitoanele cam cad, atenţie la modul în care aşezi expresul în piton, s-ar putea să cadă pitonul cu totul.
Lungimea a patra, fiind cea mai lungă, 58 m şi cea mai grea, în prima jumătate a lungimii care am căţărat-o la liber, mi s-a părut cea mai grea porţiune din traseu. După ce pleci din regrupare, una nu prea comodă, faci un traverseu ascendent, pe o placă, care se prinde în doar câteva puncte de peretele propriu zis. Mare atenţie pentru cei care ajung pe acolo, deoarece, între placă şi perete masiv, există o fisură foarte mică, în care sunt bătute pitoanele, iar dacă placa se rupe, toate asigurările pe o porţiune de 12- 13m, le pierzi. După această porţiune veselă, ajungi la un prag, bun, unde te mai poţi reculege. Din acest punct începe cea mai grea parte din traseu, 8 – 9m de căţărare liberă, cu grad (7b+) “9-“. La ieşirea din acest sector, chiar în ultima mişcare, au existat nişte prize, relative bune la prima vedere, care s-au rupt, locul unde a trebuit să mă opresc. Din acest punct traseul continuă, cu pasaje foarte uşoare, cu grad de dificultate (5) si (6a), dar foarte friabile. Pe această porţiune, deşi cea mai uşoară din traseu, m-am mai oprit, pentru că picioarele mi se umflaseră foarte tare de la espadrile, probabil dacă aveam mai multă experienţă nu mi se întâmpla aşa ceva.
Am ieşit din traseu împreună cu Mişi, exact când Soarele apunea, un noroc, fiind că, frigul se instalase instant.
În final un traseu super frumos, îl recomand cu plăcere, celor care vor să-l parcurgă la liber.
La câte zile după aventura din Cheile Bicazului, profităm de a doua zăpadă anul acesta, şi o întind la un schi de tură, unde,….undeva între Vf. Bucin si Vf. Delhegy, acolo ştiam că e zăpada mai mare.
Eu, Zozo, un personaj mai nou pe acest blog şi vreo doi băieţi din Gheorgheni, ne-am bucurat de “a doua zăpada, anul acesta”. În tura aceasta, am avut ocazia să-mi probez legăturile de tură Dynafit, un lucru mult aşteptat.
Cam atât.
Mai jos, trei imagini, pentru cei interesaţi.

Climbing & Ski Touring from cipri florin on Vimeo.

Prima zăpadă…

Prima zăpadă a şi căzut peste zonele de căţărat unde îmi petrec timpul liber.
Se întâmpla acum o săptămână, când stând de poveşti la o cană mare de cafea, cu un prieten din Gheorgheni, Kiraly Mihai, am hotărât să mergem în Cheile Bicazului, să parcurgem un traseu din peretele Suhardului, în varianta liberă “rotpunkt”, după ce înaite cu câteva zile am mai avut o tentativă, în peretele Făgetului, tot în Cheile Bicazului, pe un traseu mai puţin cunoscut şi anume “Raza Soarelui”, unde după prima lungime parcursă la liber, ne-a prins o grindină foarte nasoală, noroc cu căştile din dotare, care ne-au protejat “inteligenţa”.
Vremea era ca de iarnă, cu temperatură sub 0°C, undeva pe la -4°C, dar totuşi eram hotărâţi să căţărăm şi în astfel de condiţii.
Plecăm din Gheorgheni în jurul prâzului, ca pe la ora paisprezece, să ajungem la baza peretelui, fulguia uşor, vârful peretelui abea că se vedea din ceaţă. Mă echipez şi plec primul pe prima lungime, fiind una mai tehnică, nu foarte, dar destul cât să-ţi pună la încercare tehnica, psihicul şi fizicul, care la o temperatură scăzută reacţionează cu totul altfel, un lucru foarte interesant… să te ţi cu degetele de o priză, şi să vezi cum fulgii de zăpadă se aşează peste ele, dar totul are un farmec… pentru asta m-am născut.
Ajuns în regrupare, mă îmbrac cu geaca tot din dotare, una destul de uzată, noroc că ningea şi fulgii nu treceau prin ţesătură, filez coarda şi-l aştept pe Mişi, văzândul din când în când, stând şi suflând în pumni, să se mai încălzească degetele.
A doua lungime, o parcurge el, în stil clasic şi nu la liber, fiind mai greu de parcurs “rotpunkt”, deoarece, peretele se udase foarte tare, iar pelicula de apă, care era pe perete, îngheţase, era un fel de patinuar vertical.
Frigul începuse să-mi intre în oase, dar trebuia să mă caţăr. În primele mişcări, când am plecat din regrupare, eram foarte îngheţat, dar pe parcurs mi-am revenit. Lungimea a doua nu am reuşit să o parcurg la liber, fiind mai uşoară decât prima, am fost nevoit să mă opresc, să-mi dezgheţ degetele de la picioare.
În partea finală a traseului, am hotărât să merg numai eu, fiind complet acoperită de zăpadă, unde mai întâlneai pasaje cu stâncă. Am parcurs cei 130m, simultan, fără a mai regrupa, era o chestie de timp.
În rest a fost frumos, interesant, am avut ocazia să mai învăţ foarte multe lucruri, despre căţărat în condiţii mai rele, despre mine însumi şi nu numai…. a fost frumos… pentru asta merită să trăim.
Mai jos “un pic” de video pentru cei interesaţi.

First Snow from cipri florin on Vimeo.