miercuri, 30 noiembrie 2011

"Karmeliet" (8a) & prima zi la dry tooling…

Da, aşa este… sezonul de escaladǎ la stâncǎ s-a încheiat pe anul acesta, frigul şi-a fǎcut deja prezenţa. Un lucru bun e cǎ a venit, dar ce e rǎu, cǎ e fǎrǎ zǎpadǎ, cel puţin deocamdatǎ.
În sǎptǎmânile ce au trecut, am mai parcurs un traseu în Cheile Bicazului, la faleza de lângǎ tunel.
Karmeliet, un traseu nou, amenajat anul acesta, o linie frumoasǎ, foarte bine asiguratǎ. Un traseu fizic, fǎrǎ prea multǎ tehnicǎ, totul este sǎ te ţinǎ mâna, sǎ nu cedeze fizicul, un traseu în care te poti relaxa bine, la început, când stai pe pǎmânt, pe planetǎ şi când ajungi în topul traseului, de unde trebuie sǎ cobori.
Pentru mine, în ceea ce priveşte dificultatea traseului, este puţin mai micǎ, faţǎ de cea pe care majoritatea celor care au parcurs ruta, au propus-o. Deci în final “Karmeliete” (8a) soft.

Un apus de toamnǎ, în peretele Fǎgetului.

În zilele ce au urmat dupǎ “Karmeliet” (8a), am mers sǎ vǎd despre ce este vorba, cu un nou traseu apropiat ca dificultate şi împreuna cu Kojac, mǎ prezint la locul cu pricina, la baza traseului “Depresiv” din zona Acul Ascuns. Frigul şi umiditate mare…fiind crema aşa zisǎ de succes, pentru o posibilǎ reuşitǎ. Am avut o şansǎ foarte bunǎ, ca traseul sǎ iasǎ din a doua încercare, dar nu a fost sǎ fie. La (-5˚C) mǎ mişcam destul de greu şi am decis sǎ nu forţez ligamentele degetelor, traseul e acolo şi îi v-a veni şi lui rândul.

În drum spre chei.

Recent, am fǎcut şi prima ieşire la dry tooling, din acest sezon. O surprizǎ neplǎcutǎ a fost, când ajuns la sectorul cu trasee mai uşoare, deoarece gheaţa de pe râu a ridicat foarte tare nivelul apei, fǎrǎ sǎ fie vreo posibilitate sǎ stai mǎcar la baza traseelor.

Si-se-so sontimetre, broaşte la mal.

Aşa cǎ am decis sǎ mergem la o falezǎ unde erau cele mai grele trasee, acolo fiind mult mai bine. Dupǎ ce m-am încǎlzit puţin, am intrat în acţiune, aici o surprizǎ plǎcutǎ, fizicul şi psihicul funcţioneazǎ la parametrii excelenţi, un lucru care m-am mulţumit enorm, fiind cǎ noul tip de pregǎire dǎ roade. Fizicul s-a adaptat foarte bine la temperaturile sub zero grade, fiind pânǎ cǎtre 10 cu negativ, bunǎ treabǎ pentru prima zi la dry afarǎ şi nu în sala de antrenament.
Cam atât, mai jos câteva clipe trǎite în traseul “Airbus Extension” (8a) 50 metri.

Airbus extension (8a) 50m. from cipri florin on Vimeo.

marți, 20 septembrie 2011

”Airbus extension” (8a) 50m…

O probă de anduranţă fizică şi psihică, a fost acest traseu pentru mine.
Fiind cel mai lung traseu de dificultate (8a) din zona Cheilor Bicazului până în prezent, m-a atras de la prima intrare în traseu.
Pe cei 50m ai traseului, în ”Airbus extension” există trei “crux-uri” mai grele, care cresc în intensitate, primul fiind cu prize care muşcă din tine, cu nişte riglete tăioase, al doilea cu ceva prize scurse şi câteva micro-prize şi ultimul crux, mai greu, are în dotare nişte scurse, luate la compresie şi foarte prost la picioare. Toate cele trei crux-uri, se întind pe parcursul a trei sau patru spituri, zona superioară a traseului, fiind bătută cu ceva libere între asigurări, asta ca să fie mai frumos, atunci când tensionat fiind, priveşti în jos, căutând după ultima asigurare şi în tot peisajul, apare şi secundul care asigură coarda cu o tehnică de relaxare, mâncând şi scuipând seminţe.
Cam atât aş putea spune despre traseu, îl recomand celor cu puţin fanatism pentru rutele lungi de escaladă sportivă, iar în final mai pot spune că, aceasta este noua eră spre care ne îndreptăm in escalada sportivă, trasee grele şi foarte lungi, un lucru extrem de bun.

”Airbus extension” (8a) 50m, sursa foto www.cheilebicazului.info

marți, 16 august 2011

Festivalul alpin şi highline, Piatra Singuraticǎ…

Întâlnirea, întâlnirilor, a avut loc la sfârşitul de sǎptmânǎ care tocmai a trecut şi la care m-am prezentat şi partcipat de Vineri dupǎ masa, pânǎ Duminicǎ seara.
Ajuns Vineri la Piatra Singuraticǎ, în micul paradis din Hǎşmaş, lume ioc, cǎţǎrǎtori ioc, doar un singur participant, Cristi şi nu mai ştiu cum…

Pe lângǎ izvor.

În prima zi am parcurs douǎ din traseele mai uşoare şi lungi, sǎ mǎ acomodez cu roca şi tot ce era pe acolo, dar tot Vineri, spre searǎ, am început sǎ orbecǎiesc printr-un traseu care era proiect, “Guardian Angel”, propus în topo-ul cu zona, ca fiind un (7b).



De la prima intrare în traseu, mi-am dat seama, cǎ este ceva mai mult acolo ca dificultate, decât era propus. Am cǎţǎrat cu Cristi pânǎ seara târziu, ca mai apoi, sǎ ne retragem care pe unde putea sǎ doarmǎ. Eu nu am renunţat la obiceiul de a dormii afarǎ, sub cerul liber, pentru cǎ doar un om care se simte liber, poate dormi sub cerul liber… :-)

Turnurile II, III, IV.

În dimineaţa urmǎtoare, mǎ trezesc la orele şase şi mǎ apuc sǎ caut un om care sǎ mǎ asigure, Cristi, venind mai târziu la stâncǎ, dar eforturile au fost în zadar.
În cele din urmǎ, tot cu acelaşi om, am ajuns sǎ mai clarific proiectul, pânǎ când Soarele a început sǎ batǎ pe traseul, iar şansele sǎ te poţi da pe cǎldurǎ, fiind nule.
Am mai cǎţǎrat pe ceva trasee la umbrǎ, dar gândul tot la proiectul meu îmi rǎmase.

Ceva echilibristicǎ, pe highline-ul montat acolo.

Duminicǎ dimineaţa, dupǎ ce m-am încǎlzit pe traseu, a venit şi momentul decisiv şi dupǎ toate cele trei “crux-uri” ale traseului, reuşesc parcurgerea lui, în final un traseu de dificultate (7c+), frumos, estetic, foarte tehnic şi cu ceva paşi de forţǎ, pe ultimii metrii din cei 30 ai traseului.

Moara Dracilor.

În ceea ce ţine de concluziile acestei întâlniri, pot spune cǎ, zona este foarte frumoasǎ, accesul destul de anevoios, dar nu criminal, eu mi-am cǎrat tot bagajul singur, fǎrǎ ajutorul cǎruţei, care îţi ducea o parte din bagaje sus, traseele foarte frumoase, unele din ele, cam prost amenajate, necurǎţate de plǎcile care dǎdeau sǎ cadǎ, lipsa din topurile traseelor a unor inele, carabiniere de retragere, un punct destul de rǎu.
Totuşi, admir foarte mult, bunǎ voinţa lui Andrei Nan, cel care a amenajat traseele şi îi dispreţuiesc pe colegii lui, care nu l-au ajutat, mǎcar la curǎţatea traseelor, chiar dacǎ experienţa amenajǎrii traseelor de escaladǎ, nu este la cel mai înalt nivel. Un lucru slab care l-am mai observat este, lipsa oamenilor din judeţ, care sǎ vinǎ la cǎţǎrat, care sǎ vinǎ sǎ se dea pe highline-ul montat acolo, un lucru care aratǎ cǎ, mişcarea montanǎ din judeţ este extrem de slabǎ.
Dar un lucru foarte bun a fost, gulaşul secuiesc, care s-a fǎcut pentru participanţi şi care a bǎtut toate recordurile, la capitoulul delicatese.
Cam atǎt.


duminică, 7 august 2011

Moroeni şi altele…

Nu de mult am ajuns şi în noua zonǎ de cǎţǎrat, la Moroeni, împreunǎ cu Kojac. O zonǎ frumoasǎ, din punct de vedere al traseelor de escaladǎ existente acolo, dar nu şi din punctul de vedere al peisajului, unde mâna omului şi-a fǎcut prezenţa, prin imensa carierǎ aflatǎ în amonte de faleze.
Dar revenind la ideea pentru care ne aflam acolo, iniţial ne-am propus sǎ ramânem zece zile, deoarece în zonǎ sunt foarte multe trasee, foarte bine amenajate, simţindu-se prezenţa oamenilor cu experienţǎ la amenajarea rutelor de escaladǎ, dar impedimentul a fost, ca nu ne-am ales bine perioada din an, care sǎ permitǎ sǎ te caţeri în limitele normale.
Cǎldura foarte mare, umiditatea crescutǎ şi nu în ultimul rând, miliardele de ţânţari aflaţi în zonǎ, au fost cocktail-ul cel pǎcǎtos care ne-a alungat din zona, dupǎ trei zile şi jumǎtate.
Din trasee, am parcurs câteva, sub grad de dificultate (8a), foarte frumoase, puţin cam pompate ca şi grad, faţǎ de Bicaz, dar ok.
Ca suprizǎ mare pe care am avut-o, în ultima zi de stat, am rǎmas şi fǎrǎ cortul aflat în mica zonǎ….parcare, unde puteai sǎ-ţi laşi maşina, noroc cǎ nu aveam nimic în el, deci atenţie la corturi, maşini, tot ce e de valoare, deoarece între cele douǎ faleze, existǎ un drum, foarte circulat, aşa cǎ….
Din Moroeni, revenim în Cheile Bicazului, unde rǎcoarea şi aerul curat, e la el acasǎ. Ne oprim la faleza de lângǎ tunel, unde ne alegem câte un traseu, din cele noi deschise acolo, eu pe ”Viktor” (7c) şi Kojac ”Karmeliet” (8a+). Despre traseul ”Viktor” (7c), pot spune, cǎ este fǎrǎ nici o discuţie, cel mai frumos (7c) din Cheile Bicazului, cu o cǎţǎrare esteticǎ în el.

Ciprian Andrecuţ, vrǎjit de unul din traseele din Borsec.

Dupǎ toate acestea, ne retragem la faleza aerianǎ, fiecare cu proiectul lui, eu pe ”Airbus”, un (8a) de 50m lungime şi Kojac pe ”Boeing”, un (8b/8b+?), la fel de lung.
În rest treaba merge bine, am mai fost şi la Borsec, la Faleza Ursului, unde am mai repetat câteva trasee, în manierǎ solo, cu autoasigurare şi vom vedea ce ne mai rezervǎ restul zilelor.
O foarte scurtǎ prezentare, în câteva imagini mai jos.

Climbing in Moroeni and solo climbing in Borsec. from cipri florin on Vimeo.

marți, 31 mai 2011

Veliko Tarnovo şi altele…

În cele din urmǎ, m-am hotǎrât sǎ mai umplu paginile acestui blog şi sǎ vǎ prezint, în mare, ultimele activitǎţi.
Am început sezonul prim apropiere de casǎ, la Borsec, la Faleza Ursului, dupǎ care, am dat o fugǎ împreunǎ cu Kojak, Irina, Vacǎ şi Degeţica, la Bulgari.

De la stânga la dreapta, eu , Kojak, Irina, Dege, Vacǎ fǎcea poza.

Destinaţia…Veliko Tarnovo, o zonǎ de cǎţǎrat nu prea departe faţǎ de frontirera cu patria mamǎ.
Ajunşi acolo, în prima zi, ploaie, frig şi ceaţǎ, aşa cǎ, am considerat cǎ e o zi dedicatǎ pentru odihnǎ, dupǎ oboseala de pe drum. A doua zi, începem acţiunea, fiecare cu proiectul lui, cu treaba lui. Eu mi-am ales un traseu cu dificultate (7b), care mi s-a pǎrut bun pentru începutul sezonului, ca mai apoi, sǎ trec la ceva mai serios, un traseu de dificultate (8a), care l-am lucrat împreunǎ cu Kojak, care a şi legat în cele din urmǎ traseul.

Asta a fost camera mea, timp de cinci zile.



Înainte de micul dejun, arunc un ochi la traseu.

Serile au fost foarte distractive, râdeam de orice, fǎrǎ sǎ fi fumat careva ceva, doar câteva “ciocǎnele” şi treaba era mai mult decât super, ne-am gospodǎrit care cu ce a avut din dotare.

Eu pe (7b).

Un vecin de-al meu.

Alt vecin.

În rest, zona este foarte frumoasǎ, foarte bine amenajate traseele, o zonǎ pentru toate categoriile de cǎţǎrǎtori, mâncarea ieftinǎ, oameni lejeri……am sǎ mai merg.
Reîntorşi în ţarǎ, cam aceiaşi trupǎ, ne-am reîntâlnit la Borsec, la cǎţǎrat. Eu cu proiectul “Owl Hole” şi Kojac la traseul “White Dream”, restul poporului, pe restul de trasee.

Eu cu Kojak.

Momentan sunt în repaus dupǎ o entorsǎ recentǎ, la piciorul drept, sper sǎ-mi revin cât de repede, pentru cǎ este multǎ treabǎ.


Na...poftim !

Cam atât a fost marea foialǎ în ultima vreme.

luni, 28 martie 2011

Ultima zǎpadǎ…

Chiar dacǎ ne place sau nu, sezonul de schi şi cǎţǎrat la gheaţǎ se cam terminǎ, încet, dar sigur. Aşa cǎ… mi-am propus o ultimǎ acţiune cu privire la schiatul în afara pârtiilor. Ca locuri, am ales sǎ merg pe Hegyes, undeva pe lângǎ Ceahlǎu, la un sfârşit de sǎptǎnâmǎ, ca mai apoi, sǎ merg din nou în Munţii Rodnei, cu aceiaşi ţintǎ, Vf. Pietrosul Rodnei, urcat pe partea nordicǎ.
Pe Hegyes, am avut parte de o vreme foarte frumoasǎ, rece de dimineaţǎ şi foarte caldǎ dupǎ masa, zǎpada cu o crustǎ destul de groasǎ dimineaţa şi foarte grea, dupǎ ce Soarele a înmuiat-o. Trezit la o orele cinci dimineaţa, cu un rucsǎcel doar cu strictul necesar, o roiesc de acasǎ, singur, cu planul sǎ urc Hegyes-ul direct, pe faţa nordicǎ, fǎrǎ sǎ ocolesc vârful pentru a ajunge pe creastǎ, de unde accesul este foarte uşor. Varianta care am ales-o ca zonǎ de acces, este destul de tare, din localitatea Tulgheş şi pânǎ pe Vf. Heghyes, pantele sunt foarte accentuate în unele locuri, fǎrǎ posibilitatea de a înainta pe schiurile de turǎ, dar accesul este rapid. Am schiat de pe vârf de cinci ori, panta efectivǎ de schi având o lungime de aproape doi kilometrii.
Varianta pe care am ales-o, ca acces, o recomand celor cu puţin mai multǎ condiţie fizicǎ, ca sǎ te poţi bucura şi de ce este prin jur.
Din nou în Rodnei, reîntors cu Oxy, un prieten din Topliţa şi cu mai mult entuziasm, privind la Soarele care avea sǎ ne cǎlǎuzeascǎ, din Borşa pânǎ în Zǎnoaga Mare. Pe scurt, în prima zi, câteva fotografii, câte o canǎ de ceai, pregǎtit adǎpostul în zǎpadǎ, ceva schi, stat la Soare, considerând cǎ sunt suficiente, plecaţi de la ora unu noaptea de acasǎ. A doua zi devreme, cerul s-a acoperit de nori, “din nou”, propun sǎ mai aşteptǎm câteva ore pentru a vedea starea vremii. Într-un final s-au ridicat puţin norii şi apucǎm sǎ cǎţǎrǎm un culoar cu gheaţǎ, care era de fapt o cale de acces cǎtre ruta propusǎ iniţial, spre Vf. Pietrosul. Dupǎ câteva ore de urcat, vremea s-a înrǎutǎţit mai tare, motiv pentru care ne-am retras, preferând sǎ rǎmânem undeva sub nori şi sǎ mai schiem.
Destul de pe scurt, ca poveste, dar inspiraţia nu vine o datǎ cu apariţia Soarelui, dar imaginile ce urmeazǎ, mǎ vor completa ici colo.

Last Snow from cipri florin on Vimeo.

duminică, 27 februarie 2011

Lacrima de gheaţǎ…

Începutul lunii Ianuarie, zona Cheile Bicǎjelului, un loc ştiut de mulţi pasionaţi ai cǎţǎrǎrii pe gheaţǎ. Ajuns şi eu pe acolo, împreunǎ cu prietenii mei din Gheorgheni, am rǎmas foarte dezamǎgit. Lipsa zǎpezii şi temperaturile nu prea scǎzute, nu au fǎcut decât sǎ împiedice formarea gheţii, pe cele douǎ cascade existente în Bicǎjel, chiar dacǎ ele sunt în sectoare diferite. O tentativǎ am avut, dar sǎ te caţeri pe o gheaţǎ cu grosimea sub 15 cm, este destul de riscant.
Toate bune şi frumoase, mǎ consolez cu gândul la anul prost care tocmai a trecut, cu ploile care nu se mai opreau şi începem sǎ mai cǎutǎm prin vǎile şi prin culoarele de prin arealul Cheilor Bicazului. Ca ţintǎ, am ales canionul Lapoşului, situate în partea din stânga a Turnului Bardosului (Piatra Altarului), unde auzisem cǎ ar fi o cascadǎ care se foarmeazǎ pentru cǎţǎrat pe gheaţǎ, situatǎ undeva spre ieşirea din canion, înspre Bârnad.



Într-adevǎr, am gǎsit acea gheaţǎ, dar nu recomand sǎ bateţi atâta drum pânǎ la ea, gheaţa formatǎ nu prezintǎ ceva deosebit, iar accesul este destul de anevoios. Totuşi norocul ne-a surâs şi nu departe de Turnul Bardosului, am gǎsit gheaţa mult aşteptatǎ, un sector destul de lat şi înalt, lat de 15m şi înalt în jur de 27-30m, mǎsurat cu semicorzile din dotare, o zonǎ foarte frumoasǎ, foarte sǎlbaticǎ, care gǎzduieşte în jur de şapte linii, unde te poţi cǎţǎra, cu dificultǎţi diferite. Pe mine m-a fascinat o linie, cǎreia i-am şi dat numele de “Tear Ice” cu grad (WI 5), fiind cea mai grea şi cea mai tehnicǎ rutǎ pe gheaţǎ, pe care am cǎţǎrat-o pe teritoriul României.
Ruta se prezintǎ destul de înfricoşǎtor, fǎrǎ sǎ-ţi dea nici un pic de încredere gheaţa aflatǎ acolo, o gheaţǎ formatǎ sub formǎ de ţurţuri, doi la numǎr, cel de jos, fiind mai solid, dar legǎtura cu solul era destul redusǎ, în comparaţie cu dimensiunea lui, iar cel de sus, fiind foarte firav, cu aspectul unor tuburi dispuse pe verticalǎ, care îţi ofereau câte un sunet la morţii, la fiecare atingere cu pioleţii. Între cei doi ţurţuri, esti obligat sǎ faci o traversare ascendentǎ, un “dry tooling”, pe o gheaţǎ groasǎ de 5-6 cm, în care doar primul dinde al pioletului intrǎ, categoric în acel sector nu te mai asiguri. Ca sǎ pot parcurge ruta, m-am legat cu douǎ corzi, cu o coardǎ m-am asigurat pe primul ţurţure, iar cu cealaltǎ pe urmǎtorul, prietenii spunându-mi, cǎ sunt un nebun în libertate, fǎrǎ acte în regulǎ, dar asta era singura posibilitate.
Accesul în zonǎ, se face pe marcajut turistic ce intrǎ în canion, triunghi roşu, pânǎ când traseul ajunge în albia râului. De acolo, ţineti albia râului şi veţi gǎsii sectorul pe partea stângǎ cum urcaţi, timp de mers de la şosea 1 orǎ.
Mai jos, câteva imagini din ruta “Tear Ice” (WI 5) şi altele, sper sǎ vǎ explice mai pe înţelesul tuturor, cele petrecute.

Tear Ice from cipri florin on Vimeo.

luni, 24 ianuarie 2011

Solitar în Munţii Rodnei…

Un vis care nu a devenit realitate.
În urmă cu zece ani, am avut prima ocazie să merg iarna în Rodnei, ca ţintă fiind Vf. Pietrosul Rodnei (2303 m), urcat prin partea de sud a vârfului, prin Buhăesu Mare, o tură care nu a avut success, din lipsa echipamentului, experienţei şi altele. Pe atunci, am încercat să fac tura, împreună cu un prieten din Topliţa.
De acestă dată, ţinta a fost aceiaşi, Vf. Pietrosul Rodnei (2303 m), singurele schimbări, fiind: lipsa unui coechipier, ascensiunea pe faţa nordică şi coborârea pe schiuri, prin Zănoaga Mare. Linia pe care am vrut să urc, ar fi fost, pe parte dreapta a crestei Piciorul Moşului, unde versantul e puţin mai abrupt.
Plecat Miercuri, la miezul nopţii din Topliţa, pe o ceaţă şi o vreme mohorâtă, ajung în localitate Borşa, pe la orele opt. De acolo, am mers o bună bucată de drum, cu schiurile pe rucsac, până la limita zăpezii, în Borşa fiind temperaturi de peste 0°C, ca pe la orele doisprezece să fiu lângă staţia meteorologică, din căldarea Zănoaga Mare, am tras destul de tare la mers, neştiind cât am de parcurs, până în locul unde mă voi instala.
Vremea destul de frumoasă, deasupra norilor care acopereau localitatea Borşa, dar nu pentru mult timp.
Planul era să-mi fac bivuacul, undeva pe creasta Piciorul Moşului, ca de acolo, să pot ajunge pe partea dreaptă, a aceleiaşi creste şi derecţia Pietrosul.
Vremea s-a înrăutăţit atât de tare, încât am fost nevoit să rămân, puţin mai jos de zona unde stabilisem iniţial, vizibilitatea era sub zece metri, noroc cu pereţii de stâncă, după care m-am ghidat.
Îmi sap în zăpadă adăpostul unde aveam să înoptez şi să stau, timp de trei zile, mă bag în sacul prototip pe care îl aveam pentru testare, mă hidratez cu ceva zăpadă topită, în care am dizolvat una alta şi aţipesc pentru câteva clipe. Mă trezesc şi vrema era şi mai urâtă, se pornise un viscol, urmat de o ninsoare. În prima noapte a nins 50 cm, cum era mai rău, nu puteai să înaitezi nici pe schiuri, panta fiind abruptă, nici pe colţari, iar pericolul de avalanşe crescuse enorm.
A doua zi, am încercat să urc, dar condiţiile erau extrem de nasoale, fără vizibilitate, viscol, ninsoare, nici nu ştiai exact ce e, aşa ca m-am întors la ”vizuină”, aşteptînd să se schimbe puţin vremea, care îţi tăia pofta, de orice nevoie fiziologică, care necesita hârtie igienică.
Am stat şi am aşteptat timp de trei zile, ca vremea să se schimbe şi nimic, din rău în tot aşa de rău sau mai rău.
În cele din urmă m-am retras, dezamăgit pe de-o parte, bucuros pe de-alta, zicându-mi că muntele nu pleacă şi mă va aştepta, cu mai multă milă.
În final, pot spune că zona este foarte frumoasă, m-au fascinat foarte tare perdelele de gheaţă, care s-au format pe distanţe lungi, a nu se confunda cu acele culoare înguste de gheaţă, pe care unii le-au întâlnit poate prin Făgăraş, versanţii pe care poţi schia, cu stânci, culoare, tot ce trebuie.
Mai jos am lipit şi câteva imagini la acest articol, poate ele vă pot spune mai multe.

Ski touring from cipri florin on Vimeo.

vineri, 7 ianuarie 2011

Când o să fiu mare….

Aşa vreau să ajung.
Trăieşte fiecare zi, ca şi cum ar fi ultima. După ce ai dat bufu, relax maxim.
Imaginile de mai jos, spun totul.

Don't worry be happy from cipri florin on Vimeo.