luni, 4 septembrie 2017

Pasionat de libertate.

Iată-mă reîntors pe paginile blogului, în aceiaşi postură, nemodificat, cu aceleaşi pasiuni şi obiceiuri. Am să încep cu vizitele la Faleza Ursului din Borsec, o zonă pe care deja o stiţi din articolele precedente, loc în care în ultima perioadă s-au mai amenajat un număr consistent de trasee de escaladă, iar ca surpriză pentru cei care nu sunt neapărat pasionaţi ai escaladei, tot în acelaşi loc s-a amenajat un mini parc de aventură, cu tiroliene, coborât prin subteran, mers pe stâncă şi multe altele. Informaţii despre cum puteţi folosi acele utilităţi din mini parc şi închirierea de echipament, le găsiţi la faţa locului.

Andrecuţ Florin-Ciprian, escaladă solitară.

        Să trecem la traseele de escaladă din acea zonă, care în comparaţie cu traseele existente, noile trasee sunt preponderent pentru începători şi copii, gradul maxim fiind undeva în jur de (7a).
       Un al doilea lucru pe care doresc să-l menţionez este legat de Cheile Bicazului. 

Andrecuţ Florin-Ciprian, escaladă solitară.

         O zonă bine ştiută de toată lumea pentru practicarea escaladei şi al alpinismului. În acest an mi-am propus să reparcurg anumite trasee din zonă, în special din peretele poştei, mai exact placa de sus, acolo unde în traseele existente, practic  înveţi să te caţeri, gradele traseelor fiind între 6c+ si 8a.



Andrecuţ Florin-Ciprian, escaladă solitară.

         Un al treilea subiect este legat de noua zonă de escaladă de lângă Miercurea Ciuc şi anume de faleza de la Ciba. De fapt numele zonei vine de la numele localităţii. O zonă foarte frumoasă, ceva mai neobişnuit în ţară la noi, cel puţin cu acea cabană de lângă faleză, cu traseele şi modul cum a fost amenajat tot ce este acolo, un lucru care m-a surprins foarte plăcut.

Cel mai bun prieten din Cheile Bicazului.

      Legat de traseele de escaladă pot spune numai lucruri de bine, foarte bine amenajate, liniile traseelor sunt foarte bine gândite, gradul maxim de dificultate fiind (7a+). Roca existentă acolo este vulcanică, foarte compactă, preponderent pe riglete. Eu am avut nenorocul să prind o zi foarte călduroasa, 33°C. Zi în care am parcurs câteva rute care erau mai pe la umbră, dar tot foarte cald a fost. Cei care au amenajat acel loc cred că sunt cei din Miercurea Ciuc de la serviciul salvamont, dar nu sunt în totalitate sigur.

Cabana de la Ciba.

O parte din faleza cu traseele de escaladă de la Ciba.

         Un lucru care îl are în minus acesta zonă este lipsa informaţiei legat de accesul în zonă. Am găsit topoul cu zona, de fapt o schiţă cu traseele şi gradul de dificultate şi undeva într-un colţ al internetului am mai găsit o captură din Google Earth cu un mic desen care indică accesul în zonă, neconcludent. Am pierdut în jur de trei ore până am găsit zona. Dacă se merge cu maşina, este de preferat ceva mai off-road. Eu am mers cu motocicleta şi am ajuns până lângă faleză. Practic am mers pe jos patru minute până la trasee.
        În rest,toate bune. Mai jos am făcut un mic montaj video cu ceva din arhivă şi ceva noutăţi.


Pasionat de libertate from Florin-Ciprian Andrecut on Vimeo.

duminică, 29 ianuarie 2017

Cât de mult înseamnă mult?...trei din patru eliberate.

Revin pe paginile blogului personal cu ultimele noutăţi ce cred că merită puse în discuţie.
Căţărarea de iarnă, aceasta a fost şi este o prioritate pentru mine mai mare decât schiul, deşi o dată cu sărbătorile de iarnă am dat o fugă pe schiuri până în Călimani, mai exact lacul Iezer, motivul unul simplu, am avut un măr şi am vrut să-l sacrific acolo sus. Zăpadă nu prea am prins să fie foarte mare, aşa cum o ştiam eu din multe alte ture în zonă.




Lângă Iezer, Călimani.

Să ne întoarcem la priorităţile de zi cu zi, adică escalada de iarnă. Nu de mult am scris în articolul precedent despre un nou sector dedicat căţărării sportive de iarnă (dry-tooling-ul), din cheile Bicăjelului, zonă în care am deschis patru rute noi.
Primul traseu încercat a fost ”Urur”, un traseu propus iniţial ca dificultate (M7+?), dar după ce l-am parcurs mi s-a părut puţin mai uşor, deşi am avut o căzătură zdravănă în el, în final ”Urur” (M7). Un traseu cu o intrare foarte tehnică şi o ieşire puţin mai în forţă.


Ciprian Andrecuţ în ”Urur” (M7), solitar.

Al doilea traseu pe care l-am încercat a fost ”Hagal”, propus ca dificultate (M8+/M9-?) şi care vreau să vă spun că mi-a dat foarte mare bătaie de cap, am dat multe încercări până am reuşit să-l leg. Traseul are o intrare super tehnică, am pierdut o jumătate de zi până am găsit cum să trec intrarea, adică nu am reuşit să mă ridic de la pământ decât un metru şi jumătate, aşa să vă gândiţi. După ce perseverenţa, motovaţia şi ambiţia mi s-au aliniat o dată cu toate planetele din univers, am găsit şi cheia, la primul pas greu din traseu, intrarea, am reuşit să-i dau de capăt. Tresul contiună cu o serie de mişcări semidinamice, dar la prize bune, până la ultimele asigurări din traseu, mai exact ultimele patru asigurări. De acolo începe locul crimei cu multă tehnică, forţă şi anduranţă şi fără odihnă.
L-am eliberat şi acest traseu şi în final ”Hagal” (M9).


Ciprian Andrecuţ în ”Hagal” (M9), solitar.

Al treilea traseu ”Helvegen”, propus ca dificultate (M9?). Un traseu care m-a obligat la un antrenament mult mai specific decât precedentul şi aici vreau să fac o mică paranteză pentru cititorii mai puţin iniţiaţi în ale acestui sport, legat de antrenamentul specific. Acest tip de pregătire se face strict şi numai strict pe anumite combinaţii de exerciţii fizice specifice trseului proiect la care lucrezi pentru al lega. Mai simplu, nu merg la schiat ca să fac un traseu de căţărat de grad de dificultate M9, sau zece flotări, nu mă va ajuta absolut deloc. Aici e vorba despre o coordonare perfectă, dacă putem spune, între respiraţie, forţă, anduranţă şi echilibru, cu un maxim de control în condiţii de oboseală musculară avansată.
În final l-am legat şi acest traseu, foarte frumos, foarte tehnic, cu mişcări întinse la prize relativ nesigure, în final i-am acordat (M9+) ca dificultate.




Ciprian Andrecuţ în ”Helvegen” (M9+), solitar.

Ca o întamplare ciudată ce am păţit, a fost că din nu ştiu ce motiv, am rupt ambele lame de la pioleţi…la căţărat, normal. Undeva citeam că dacă te caţeri foarte mult cu acei pioleţi se mai şi rup, şi de aici şi întrebarea din titlul articolului ”cât de mult înseamnă mult?”.



Cât de mult înseamnă mult?

Ca şi încheiere mai vreau să vă menţionez că traseele le-am parcurs în manieră solitară şi sunt foarte mulţumit de modul cum am amenajat rutele ca puncte de asigurare, de unde şi zicala ”experienţa se trăieşte nu se câştigă”.
A mai rămas un traseu de eliberat, ”Endorphin”, propus (M9+/M10-?)…v-om vedea.

marți, 13 decembrie 2016

O nouă faleză pentru pasionaţii căţărării sportive de iarnă.

   Mai întâi de toate aş dori să prezint pe scurt despre ce anume vorbesc când mă refer la căţărarea sportivă de iarnă (dry tooling), pentru că multă lume confundă alpinismul pe timp de iarnă cu dry tooling-ul.
   Alpinsmul de iarnă se practică mai mult pe crestele muntoase, la altitudine mai mare, pe anumite culoare unde pe lângă zăpadă mai găseşti şi ceva gheaţă, zone unde dificultatea este dată de anotimpul şi condiţiile în care se face ascensiunea, locuri unde dacă te-ai căţăra vara, dificultatea ar putea fi foarte uşoară, dar iarna situaţia stă cu totul altfel.
   În dry tooling lucrurile sunt total diferite. Aici intervine dificultatea mult mai mare la trasee, aici nu e nevoie de altitudine, nu e nevoie de creastă muntoasă sau culoar de gheţă. Se practică de regulă în zone unde există mai multă stâncă decât gheaţă, dar există şi trasee de mixt, gheaţă şi stâncă. Căţărarea impune multă forţă, rezistenţă fizică şi mult echilibru, asemănător cu escalada sportivă de vară, diferenţa fiind prezenţa pioleţilor şi al colţarilor în sezonul rece.
   Dry tooling-ul impune o condiţie fizică specifică, cu o rezistenţă la efort cu mult peste cea necesară în alpinismul de iarnă, parcurgerea traseelor se face fără odihnă în punctele se asigurare. Atât în alpinismul de iarnă cât şi în dry tooling se folosesc pioleţi şi colţari, diferenţa este că cei folosiţi la dry tooling sunt mult mai tehnici ca şi construcţie, datorită faptului că se folosesc pentru trasee cu grad de dificultate mai mare.
   Revenind la titlul acestui mic articol, am să vă prezint o nouă faleză de dry tooling deschisă de mine zilele astea tot în zona Cheilor Bicazului, mai exact Cheile Bicăjel, acolo unde deja există alte două faleze de dry tooling. Faleza cea nouă este situată exact faţă în faţă cu cascada Bicăjel, foarte uşor de găsit.
   Am deschis patru rute noi cu dificultăţi medii. Rutele nu le-am încercat, gradele propuse de mine fiind orientative, posibil ca ele să fie mai uşoare decât ceea ce am propus eu în timpul amenajări.
   De la stânga la dreapta:
   Urur M7+?
   Hagal M8+/9- ?
   Endorphin M9+/10- ?
   Helvegen M9 ?
Am pus câteva poze din unghiuri diferite pentru o mai bună informare.

 De la stânga la dreapta: 
 Urur M7+?; Hagal M8+/9- ?; Endorphin M9+/10- ?; Helvegen M9 ?





luni, 25 iulie 2016

Solitar prin peretele Mariei și Suhardul Mic din Cheile Bicazului.

     Peretele Mariei, un colț de rai din Cheile Bicazului, o zonă mai izolată și foarte accesibilă. Fiind situat viz-a-vi de Piatra Altarului, accesul se poate face fie din chei, fie prin satul Bicăjel.
      Traversarea Ȋngerilor și Finala 67 au fost ținta mea pentru a le parcurge în manieră solitară. Ambele trasee au câte trei lungimi care în mare parte pot fi parcurse în cățărare liberă. 
     Am să încep cu primul, Traversarea Ȋngerilor, un traseu care l-am mai parcurs în urmă cu ceva ani împreună cu Misi și Zozo din Gheorgheni, în care prima lungime am cățărat-o liber, o lungime formată dintr-un diedru lung și cu o stâncă galbenă și foarte aderentă. A doua lungime este un traverseu spre dreapta, perfect orizontal, tehnic chiar de la plecarea din regrupare. 

Ciprian Andrecuț, solitar în prima lungime din Traversarea Ȋngerilor.

     Ȋn a treia lungime se pleacă peste o surplombă mare și se traversează spre stânga, aici nu am încercat să trec la liber din pricina pitoanelor foarte proaste, pitoane care nu sunt bătute în totalitate în fisurile existente și care nu mi-au inspirat încredere la o eventuală cădere, iar riscul unei căderi îți poate aduce un impact cu o placă imensă ce se află sub surplombă, locul celei de-a doua regrupări.

Ciprian Andrecuț, solitar în a doua lungime din Traversarea Ȋngerilor.

     Finala 67, situat mult mai la stânga față de Traversarea Ȋngerilor, unde  am făcut un mix de lungimi, mai exact am făcut primele două lungimi din traseul Fecioarei. Mi s-au părut de jos mult mai frumoase primele două lungimi din Fecioarei față de cele ale Finalei 67. Un lucru de menținut este faptul că intrarea în trasee este destul de dificilă ca orientare și aici va spun ca o dată ce ați ajuns la baza Peretelui Mariei, pe acel grohotiș cu blocurile mari de calcar intrarea în trasee se face înspre dreapta cum priviți peretele, e nevoie de o cățărare fără nici un punct de asigurare până la un copac, ca mic indiciu, pe ramura copacului se află o clamă de prins rufe de culoare albastră J. De acolo direct în sus se intră în traseul Fecioarei și mai la dreapta în Finala 67.

Ruta mea, cu primele două lungimi din traseul Fecioarei.

     După parcurgerea primei lungimi, care am cățărat-o la liber, a urmat frumusețea lungimii a doua a traseului Fecioarei. O fisură ce se termină cu o mică surplombă, cu asigurări relativ bune, o stâncă la fel de aderentă ca și în Traversarea Ȋngerilor. O dată trecut de surplombă se ajunge pe un prag unde dacă mergi spre stânga continui traseul Fecioarei, iar dacă mai cațeri puțin spre dreapta ai să dai de un piton cu inel și un spit de generație mai veche.

Dreapta Piatra Altarului, stânga Cușma Lapoșului si în spate Peretele Lapoșului, vedere din Peretele Mariei.

De privit numa’…

Acolo am făcut a doua regrupare, de unde am descățărat puțin pentru a ajunge la  a doua regruparea din traseul Finala 67. De aici se întinde o lungime de 50m, pe o fisură perfect verticală, care de fapt este cireașa de pe tort, o lungime care după părerea mea intră în topul celor partu trasee din Cheile Bicazului ca frumusețe. Lungimea este foarte bine asigurată, un mix de spituri și pitoane. Am  încercat să o parcurg în cățărare liberă, dar n-a ieșit și nici nu am stat să lucrez pașii.

Odihnă și tratament în regruparea a doua.

     Ambele trasee le recomand, sunt complexe, accesul la ele se face ușor, este o zonă liniștită, peisaj de vis. Eu am avut un dușman nemilos în ambele trasee, care m-a urmărit până la ultima mișcare din traseu și anume Soarele, care m-a dezhidratat foarte tare, dar a meritat.
    Sfârsitul de săptămâna care tocmai a trecut am făcut o vizită la traseele din Suhardul Mic, mai exact am parcurs traseul Cătălina, aflat la stânga traseului Diedrul Şoimilor. Un traseu nu foarte lung, în jur de 60m, bine asigurat, cu o stâncă compactă și aderentă, la care gradul de dificultate mi s-a părut puțin mai mare față de cel scris la baza peretelui sau poate este doar o impresie greșită de-a mea. 
    Ȋn zona respectivă mai există câteva trasee tot de escaladă pentru care am să mă întorc cât de curând.
     Am încercat să și filmez câte ceva dar sincer vă spun că mi-a fost tare greu să le fac pe toate, așadar am doar câteva poze.

duminică, 17 aprilie 2016

Solitar şi liber în mişcare…

     Din nou pe paginile blogului meu, unul simplu şi fără prea multă poveste lipsită de sens. A trecut iarna, a venit şi primăvara, multe din aspectele vieţii sau schimbat faţă de anul trecut din aceiaşi perioadă, unele legate de performanţe sportive, altele de spiritualitate. Am să rămân la simplele pasiuni ale mele, escaladă şi schiul, care în ultima perioadă sau axat mai mult pe căţărat. Fără să mă întrebaţi de ce numai căţărat, fiind că iarna aceasta, după cum foarte bine ştiţi zăpada a fost puţină chiar şi în munţi, acolo unde mai speram să fie, dar nu e de speriat, am mai gustat asta şi în iarna anului 2005-2006 când am urcat de revelion în Călimani cu o simplă pereche de ghete, schiurile lăsându-le agăţate acasă în cui.

 
Cipri (rope-solo dry-tooling)

 
 
     Lipsa frigului care ajută la formarea gheţii m-a determinat să mă caţăr numai dry-tooling în sezonul rece, pentru cei ce nu s-au familiarizat cu termenul, este o formă de escaladă pe timp de iarnă. Am ales vechea zonă din Cheile Bicăjelului, care pentru aceasta disciplină v-a rămâne cea mai frumoasă şi cea mai complexă din ţară. Am repetat trasee de grad M8, M9-, M9, în manieră solitară (rope-solo), fiind cu totul diferite ca mod de abordare a dificltăţii şi modului de asigurare, categoric cu mult mai multă solicitare, dar frumoase fără limită.




 Cipri (rope-solo dry-tooling)
     
     Am căţărat mult la stâncă, mult la panou, pentru a intra în sezonul de vară mai bine pregătit, dar lucrurile sau cam schimbat brusc la începutul lunii Martie, un lucru care m-a schimbat, m-a transformat, în ce?…..în nu ştiu ce, dar m-a transformat şi mi-am data seama că trebuie să iubesc mai mult viaţa, motiv pentru care îmi doresc să mă caţăr mult mai mult pe rute din ce în ce mai frumoase, solitar sau cu coechipier, fiind mai puţin important pentru mine acest aspect.


  Cipri (rope-solo escaladă)

 
     Am ieşit şi la stâncă, m-am simţi bine pe vertical pereţilor la primele ieşiri. Mi-am ales să ies la stâncă în Cheile Bicazului, pe o faleză unde mai aveam şi Soare să-mi mai încălzească puţin oasele, multă linişte, vreme bună, combinaţia perfectă.


  Cipri (rope-solo escaladă)

     În rest viaţa merge înainte, cu bune, cu rele, iar mai jos câteva imagini animate să vă mai relaxeze ochii şi mintea.





Solitar si Liber in Miscare from Florin-Ciprian Andrecut on Vimeo.

joi, 30 iulie 2015

Fisura Neagră, Alveolelor şi Fisura Artei…

   Poate numle titlului acestui articol nu vă spune prea multe, dar de fapt el reprezintă numele celor trei trasee în care am căţărat în ultima perioadă sau cel puţin tentativele de căţărare pe care le-am avut.
   Toate cele trei trasee se află în arealul Cheilor Bicazului, una dintre zonele cele mai dure din ţară în ale alpinismului clasic.
    Fiind nişte trasee parcurse de mine cu mulţi ani în urmă, când aceste trasee nu erau reamenajate cu ancore mecanice (spituri), mi-au tresărit în minte amintirile dintr-o bună parte a copilăriei mele petrecute în Cheile Bicazului şi am hotărât să încerc să le reparcurg, dar de data aceasta în căţărare libera şi “rotpunkt” (adică fără să foloseşti asigurările fixe sau mobile pentru a înainta sau să te odihneşti agăţat în aceste asigurări). 


La o poveste cu Misi în ultima regrupare din Fisura Neagră. 

   A doua lungime am mers eu cap de coardă încercând să scot tot la liber, dar nu a fost să fie şi nici nu am stat să lucrez paşii pentru a mai încerca încă o dată lungimea. A treia lungime şi ultima am parcurs-o la liber dar nu în totalitate, iar ca şi dificultate nu mă pot pronunta pentru că nu am scoso la liber. Oricum este un traseu frumos, foarte lucios în paşii cheie fiind un traseu destul de frecventat.
 Tot acolo. 

   Traseul Alveolelor. La aceiasi echipă s-a mai adăugat un om, Lukács Lászlo, un ember din Miercurea-Ciuc. Aici am mers eu cap de coardă pe toate lungimile. Fiind patru lungimi de coardă, pe prima, a doua  şi a patra le-am parcurs în căţărare liberă, prima ca şi grad propus, i-am acordat (6a), a doua (6c/6c+) iar a patra (6c).


Laci în prim plan urmat de Misi.

    În a treia lungime, care mi s-a părut cea mai grea, unde spre sfârşitul lungimii, există o mică traversare spre dreapta pe o faţă spălată, extreme de prost la picoare, iar ca prize la mâini există nişte mici alveole de două şi trei degete, pe care trebuie să le foloseşti, acolo am căzut.


  Am încercat să lucrez puţin pasul respectiv, dar fără să mai dau o încercare plecând iaraşi din regrupare, iar ca şi grad aş propune un (7b/7b+??), deşi în unele articole este prous (6c).


    Acum vreau să mă abat puţin de la poveste şi să vă spun unele lucruri referitoare la cotarea traseelor de alpinism ca şi grad de dificultate în căţărare la liber, trasee care...atenţie…nu au fost gândite să se parcurgă în escaladă liberă şi anume pentru a putea cota corect o lungime, aceasta trebuie să o caţeri absolut liber, fără să te ţi de asigurări, fără să te odihneşti în asigurări şi nu în ultimul rând, să parcurgi lungimea în cap de coardă, aceasta e este o cotare corectă a unei lungimi de coardă, şi nu alte aberaţii, păreri ale celor care nici nu au fost pe acolo, vise şi nu mai ştiu ce…
   Revenind la povestea mea, am să continui cu Fisura Artei sau mai bine zis cu tentativa din Fisura Artei. Aici echipa s-a împuţinat, am rămas eu şi Lázslo.

 A doua lungime din Fisura Artei.


Vine Laci…

   Dimineaţa la pirmele ore ne aflăm la baza traseului, o zi frumoasă fără nici un nor pe cer. La fel, propun să merge eu cap de coardă în tot traseul şi la fel să facem lungimi cât mai întinse.
Vine, vine...

   Primele două lungi le comasăm într-una singură, iar cu încă două lungimi şi un pic, ieşim în diaclază, zona unde se bifurcă traseul în partea dreaptă în Fisura Surducului şi în stânga Fisura Artei.


    Am încercat să parcurg la liber traseul dar nu am reuşit, chiar pot spune că m-am căţărat foarte prost pe toate lungimile, deşi traseul este propus (6b/6b+). Nu de mult citisem un articol despre cineva care a făcut la iber (????) tot traseul, în acel articol am văzut acea echipă cu ditamai rucsacii pe spinare, un lucru care mi-a pus câteva semen de întrebare despre parcurgerea la liber a traseului, deoarece în mare parte trebuie să faci nişte chei cu tot corpul prin fisură, unde oricât de balerin ai fi e destul de greu, dar să zicem că e şi asta adevărat.

Noo…!!!

   Am menţionat acest lucru deoarece traseul l-am mai parcurs în urmă cu şaiprezece ani împreună cu Florian Mastacan (Kobe) din Iaşi, pe atunci nu existau spituri în traseu, iar problema rucsacilor a fost una mare, în fine…

Laci la odihnă şi tratament.




Cipri, departe de realitate.

    Ajuns cu zece metri sub diaclaza, buclele s-au terminat, mă opresc în două pioneze, nu le pot spune pitoane, după care apare şi Lászlo căruia îi spun să continue căci mai sunt câţiva metri până în diaclază. Aşa a şi fost, a mai pus patru asiurări şi gata, a ajuns în diaclază. De aici au început problemele, iar una foarte mare a fost ploaia torenţială care a ţinut mai bine de o oră şi jumătate.


Acuma eu…

    Am stat şi am stat, poate trece, dar nimic, parcă ploaia se înteţea mai tare împotriva voinţei noastre. Ştiind cum erau lungimile ce urmau, unde după ce pereţii se umezesc, iar şanse să se usuce repede sunt minimie hotărâm să ne retragem. 


Tot eu.

   Au urmat trei rapeluri lungi, rapeluri ghidate. Am coborât eu primul ca să ghidez coarda prin asigurări să putem ajunge înapoi în regrupări. Vreau să vă spun că efortul depus a fost aproape dublu decât dacă urcam cele două lungimi până în vârf, dar a fost singura opţiune ca să ajungem teferi acasă, mai ales că ştiam traseul.


Ne bucurăm de ploaie.


    Un lucru este clar pentru mine, atât reuşita în alpinism şi escaladă, cât şi înfrângerea sunt două aspecte din care am învăţat întotdeauna câte ceva important. O înfrângere la momentul oportun îţi poate o aduce o victorie de neînlocuit, pe când o reuşită grandioasşă te poate costa şi viaţa mai târziu.


La clătit cu noi.

   După toate acestea omul se mai şi relaxează şi am ieşit la o tură cu motorul prin împrejurimi, unde era să mă muşte câinii de la stână, dar m-au iertat şi am privit împreună apusul de soare.


Iubita.


M-au iertat.


Mai jos câteva cadre puse cap la cap

 

Fisura Neagra, Alveolelor, Fisura Artei from Florin-Ciprian Andrecut on Vimeo.