luni, 25 iulie 2016

Solitar prin peretele Mariei și Suhardul Mic din Cheile Bicazului.

     Peretele Mariei, un colț de rai din Cheile Bicazului, o zonă mai izolată și foarte accesibilă. Fiind situat viz-a-vi de Piatra Altarului, accesul se poate face fie din chei, fie prin satul Bicăjel.
      Traversarea Ȋngerilor și Finala 67 au fost ținta mea pentru a le parcurge în manieră solitară. Ambele trasee au câte trei lungimi care în mare parte pot fi parcurse în cățărare liberă. 
     Am să încep cu primul, Traversarea Ȋngerilor, un traseu care l-am mai parcurs în urmă cu ceva ani împreună cu Misi și Zozo din Gheorgheni, în care prima lungime am cățărat-o liber, o lungime formată dintr-un diedru lung și cu o stâncă galbenă și foarte aderentă. A doua lungime este un traverseu spre dreapta, perfect orizontal, tehnic chiar de la plecarea din regrupare. 

Ciprian Andrecuț, solitar în prima lungime din Traversarea Ȋngerilor.

     Ȋn a treia lungime se pleacă peste o surplombă mare și se traversează spre stânga, aici nu am încercat să trec la liber din pricina pitoanelor foarte proaste, pitoane care nu sunt bătute în totalitate în fisurile existente și care nu mi-au inspirat încredere la o eventuală cădere, iar riscul unei căderi îți poate aduce un impact cu o placă imensă ce se află sub surplombă, locul celei de-a doua regrupări.

Ciprian Andrecuț, solitar în a doua lungime din Traversarea Ȋngerilor.

     Finala 67, situat mult mai la stânga față de Traversarea Ȋngerilor, unde  am făcut un mix de lungimi, mai exact am făcut primele două lungimi din traseul Fecioarei. Mi s-au părut de jos mult mai frumoase primele două lungimi din Fecioarei față de cele ale Finalei 67. Un lucru de menținut este faptul că intrarea în trasee este destul de dificilă ca orientare și aici va spun ca o dată ce ați ajuns la baza Peretelui Mariei, pe acel grohotiș cu blocurile mari de calcar intrarea în trasee se face înspre dreapta cum priviți peretele, e nevoie de o cățărare fără nici un punct de asigurare până la un copac, ca mic indiciu, pe ramura copacului se află o clamă de prins rufe de culoare albastră J. De acolo direct în sus se intră în traseul Fecioarei și mai la dreapta în Finala 67.

Ruta mea, cu primele două lungimi din traseul Fecioarei.

     După parcurgerea primei lungimi, care am cățărat-o la liber, a urmat frumusețea lungimii a doua a traseului Fecioarei. O fisură ce se termină cu o mică surplombă, cu asigurări relativ bune, o stâncă la fel de aderentă ca și în Traversarea Ȋngerilor. O dată trecut de surplombă se ajunge pe un prag unde dacă mergi spre stânga continui traseul Fecioarei, iar dacă mai cațeri puțin spre dreapta ai să dai de un piton cu inel și un spit de generație mai veche.

Dreapta Piatra Altarului, stânga Cușma Lapoșului si în spate Peretele Lapoșului, vedere din Peretele Mariei.

De privit numa’…

Acolo am făcut a doua regrupare, de unde am descățărat puțin pentru a ajunge la  a doua regruparea din traseul Finala 67. De aici se întinde o lungime de 50m, pe o fisură perfect verticală, care de fapt este cireașa de pe tort, o lungime care după părerea mea intră în topul celor partu trasee din Cheile Bicazului ca frumusețe. Lungimea este foarte bine asigurată, un mix de spituri și pitoane. Am  încercat să o parcurg în cățărare liberă, dar n-a ieșit și nici nu am stat să lucrez pașii.

Odihnă și tratament în regruparea a doua.

     Ambele trasee le recomand, sunt complexe, accesul la ele se face ușor, este o zonă liniștită, peisaj de vis. Eu am avut un dușman nemilos în ambele trasee, care m-a urmărit până la ultima mișcare din traseu și anume Soarele, care m-a dezhidratat foarte tare, dar a meritat.
    Sfârsitul de săptămâna care tocmai a trecut am făcut o vizită la traseele din Suhardul Mic, mai exact am parcurs traseul Cătălina, aflat la stânga traseului Diedrul Şoimilor. Un traseu nu foarte lung, în jur de 60m, bine asigurat, cu o stâncă compactă și aderentă, la care gradul de dificultate mi s-a părut puțin mai mare față de cel scris la baza peretelui sau poate este doar o impresie greșită de-a mea. 
    Ȋn zona respectivă mai există câteva trasee tot de escaladă pentru care am să mă întorc cât de curând.
     Am încercat să și filmez câte ceva dar sincer vă spun că mi-a fost tare greu să le fac pe toate, așadar am doar câteva poze.

duminică, 17 aprilie 2016

Solitar şi liber în mişcare…

     Din nou pe paginile blogului meu, unul simplu şi fără prea multă poveste lipsită de sens. A trecut iarna, a venit şi primăvara, multe din aspectele vieţii sau schimbat faţă de anul trecut din aceiaşi perioadă, unele legate de performanţe sportive, altele de spiritualitate. Am să rămân la simplele pasiuni ale mele, escaladă şi schiul, care în ultima perioadă sau axat mai mult pe căţărat. Fără să mă întrebaţi de ce numai căţărat, fiind că iarna aceasta, după cum foarte bine ştiţi zăpada a fost puţină chiar şi în munţi, acolo unde mai speram să fie, dar nu e de speriat, am mai gustat asta şi în iarna anului 2005-2006 când am urcat de revelion în Călimani cu o simplă pereche de ghete, schiurile lăsându-le agăţate acasă în cui.

 
Cipri (rope-solo dry-tooling)

 
 
     Lipsa frigului care ajută la formarea gheţii m-a determinat să mă caţăr numai dry-tooling în sezonul rece, pentru cei ce nu s-au familiarizat cu termenul, este o formă de escaladă pe timp de iarnă. Am ales vechea zonă din Cheile Bicăjelului, care pentru aceasta disciplină v-a rămâne cea mai frumoasă şi cea mai complexă din ţară. Am repetat trasee de grad M8, M9-, M9, în manieră solitară (rope-solo), fiind cu totul diferite ca mod de abordare a dificltăţii şi modului de asigurare, categoric cu mult mai multă solicitare, dar frumoase fără limită.




 Cipri (rope-solo dry-tooling)
     
     Am căţărat mult la stâncă, mult la panou, pentru a intra în sezonul de vară mai bine pregătit, dar lucrurile sau cam schimbat brusc la începutul lunii Martie, un lucru care m-a schimbat, m-a transformat, în ce?…..în nu ştiu ce, dar m-a transformat şi mi-am data seama că trebuie să iubesc mai mult viaţa, motiv pentru care îmi doresc să mă caţăr mult mai mult pe rute din ce în ce mai frumoase, solitar sau cu coechipier, fiind mai puţin important pentru mine acest aspect.


  Cipri (rope-solo escaladă)

 
     Am ieşit şi la stâncă, m-am simţi bine pe vertical pereţilor la primele ieşiri. Mi-am ales să ies la stâncă în Cheile Bicazului, pe o faleză unde mai aveam şi Soare să-mi mai încălzească puţin oasele, multă linişte, vreme bună, combinaţia perfectă.


  Cipri (rope-solo escaladă)

     În rest viaţa merge înainte, cu bune, cu rele, iar mai jos câteva imagini animate să vă mai relaxeze ochii şi mintea.





Solitar si Liber in Miscare from Florin-Ciprian Andrecut on Vimeo.

joi, 30 iulie 2015

Fisura Neagră, Alveolelor şi Fisura Artei…

   Poate numle titlului acestui articol nu vă spune prea multe, dar de fapt el reprezintă numele celor trei trasee în care am căţărat în ultima perioadă sau cel puţin tentativele de căţărare pe care le-am avut.
   Toate cele trei trasee se află în arealul Cheilor Bicazului, una dintre zonele cele mai dure din ţară în ale alpinismului clasic.
    Fiind nişte trasee parcurse de mine cu mulţi ani în urmă, când aceste trasee nu erau reamenajate cu ancore mecanice (spituri), mi-au tresărit în minte amintirile dintr-o bună parte a copilăriei mele petrecute în Cheile Bicazului şi am hotărât să încerc să le reparcurg, dar de data aceasta în căţărare libera şi “rotpunkt” (adică fără să foloseşti asigurările fixe sau mobile pentru a înainta sau să te odihneşti agăţat în aceste asigurări). 


La o poveste cu Misi în ultima regrupare din Fisura Neagră. 

   A doua lungime am mers eu cap de coardă încercând să scot tot la liber, dar nu a fost să fie şi nici nu am stat să lucrez paşii pentru a mai încerca încă o dată lungimea. A treia lungime şi ultima am parcurs-o la liber dar nu în totalitate, iar ca şi dificultate nu mă pot pronunta pentru că nu am scoso la liber. Oricum este un traseu frumos, foarte lucios în paşii cheie fiind un traseu destul de frecventat.
 Tot acolo. 

   Traseul Alveolelor. La aceiasi echipă s-a mai adăugat un om, Lukács Lászlo, un ember din Miercurea-Ciuc. Aici am mers eu cap de coardă pe toate lungimile. Fiind patru lungimi de coardă, pe prima, a doua  şi a patra le-am parcurs în căţărare liberă, prima ca şi grad propus, i-am acordat (6a), a doua (6c/6c+) iar a patra (6c).


Laci în prim plan urmat de Misi.

    În a treia lungime, care mi s-a părut cea mai grea, unde spre sfârşitul lungimii, există o mică traversare spre dreapta pe o faţă spălată, extreme de prost la picoare, iar ca prize la mâini există nişte mici alveole de două şi trei degete, pe care trebuie să le foloseşti, acolo am căzut.


  Am încercat să lucrez puţin pasul respectiv, dar fără să mai dau o încercare plecând iaraşi din regrupare, iar ca şi grad aş propune un (7b/7b+??), deşi în unele articole este prous (6c).


    Acum vreau să mă abat puţin de la poveste şi să vă spun unele lucruri referitoare la cotarea traseelor de alpinism ca şi grad de dificultate în căţărare la liber, trasee care...atenţie…nu au fost gândite să se parcurgă în escaladă liberă şi anume pentru a putea cota corect o lungime, aceasta trebuie să o caţeri absolut liber, fără să te ţi de asigurări, fără să te odihneşti în asigurări şi nu în ultimul rând, să parcurgi lungimea în cap de coardă, aceasta e este o cotare corectă a unei lungimi de coardă, şi nu alte aberaţii, păreri ale celor care nici nu au fost pe acolo, vise şi nu mai ştiu ce…
   Revenind la povestea mea, am să continui cu Fisura Artei sau mai bine zis cu tentativa din Fisura Artei. Aici echipa s-a împuţinat, am rămas eu şi Lázslo.

 A doua lungime din Fisura Artei.


Vine Laci…

   Dimineaţa la pirmele ore ne aflăm la baza traseului, o zi frumoasă fără nici un nor pe cer. La fel, propun să merge eu cap de coardă în tot traseul şi la fel să facem lungimi cât mai întinse.
Vine, vine...

   Primele două lungi le comasăm într-una singură, iar cu încă două lungimi şi un pic, ieşim în diaclază, zona unde se bifurcă traseul în partea dreaptă în Fisura Surducului şi în stânga Fisura Artei.


    Am încercat să parcurg la liber traseul dar nu am reuşit, chiar pot spune că m-am căţărat foarte prost pe toate lungimile, deşi traseul este propus (6b/6b+). Nu de mult citisem un articol despre cineva care a făcut la iber (????) tot traseul, în acel articol am văzut acea echipă cu ditamai rucsacii pe spinare, un lucru care mi-a pus câteva semen de întrebare despre parcurgerea la liber a traseului, deoarece în mare parte trebuie să faci nişte chei cu tot corpul prin fisură, unde oricât de balerin ai fi e destul de greu, dar să zicem că e şi asta adevărat.

Noo…!!!

   Am menţionat acest lucru deoarece traseul l-am mai parcurs în urmă cu şaiprezece ani împreună cu Florian Mastacan (Kobe) din Iaşi, pe atunci nu existau spituri în traseu, iar problema rucsacilor a fost una mare, în fine…

Laci la odihnă şi tratament.




Cipri, departe de realitate.

    Ajuns cu zece metri sub diaclaza, buclele s-au terminat, mă opresc în două pioneze, nu le pot spune pitoane, după care apare şi Lászlo căruia îi spun să continue căci mai sunt câţiva metri până în diaclază. Aşa a şi fost, a mai pus patru asiurări şi gata, a ajuns în diaclază. De aici au început problemele, iar una foarte mare a fost ploaia torenţială care a ţinut mai bine de o oră şi jumătate.


Acuma eu…

    Am stat şi am stat, poate trece, dar nimic, parcă ploaia se înteţea mai tare împotriva voinţei noastre. Ştiind cum erau lungimile ce urmau, unde după ce pereţii se umezesc, iar şanse să se usuce repede sunt minimie hotărâm să ne retragem. 


Tot eu.

   Au urmat trei rapeluri lungi, rapeluri ghidate. Am coborât eu primul ca să ghidez coarda prin asigurări să putem ajunge înapoi în regrupări. Vreau să vă spun că efortul depus a fost aproape dublu decât dacă urcam cele două lungimi până în vârf, dar a fost singura opţiune ca să ajungem teferi acasă, mai ales că ştiam traseul.


Ne bucurăm de ploaie.


    Un lucru este clar pentru mine, atât reuşita în alpinism şi escaladă, cât şi înfrângerea sunt două aspecte din care am învăţat întotdeauna câte ceva important. O înfrângere la momentul oportun îţi poate o aduce o victorie de neînlocuit, pe când o reuşită grandioasşă te poate costa şi viaţa mai târziu.


La clătit cu noi.

   După toate acestea omul se mai şi relaxează şi am ieşit la o tură cu motorul prin împrejurimi, unde era să mă muşte câinii de la stână, dar m-au iertat şi am privit împreună apusul de soare.


Iubita.


M-au iertat.


Mai jos câteva cadre puse cap la cap

 

Fisura Neagra, Alveolelor, Fisura Artei from Florin-Ciprian Andrecut on Vimeo.