Trecǎtori înzǎpezite…

Ultimele zile care au trecut, le-am petrecut pe Pângăraţi la schi de turǎ şi ceva free-ride.
Pângăraţiul fiind punctul de trecere dintre Gheorgheni şi Lacul Roşu având o altitudine de aproximativ 1400m, oferǎ condiţii foarte bune de schi, cu zone rapid accesibile şi peisaje de neînlocuit.
Am schiat douǎ zile la rând, prima fiind cu vreme închisǎ şi ninsoare, urmatǎ de o zi cu Soare şi vizibilitate bunǎ.
Acţiunea a fost extrem de simplǎ, am urcat pe schiuri de turǎ spre anumite vârfuri şi am coborât pe unde am putut, fǎrǎ vreun plan, schiţǎ, marcaj sau traseu. A fost palpitant sǎ cobori printre brazi, fǎrǎ sǎ şti ce urmeazǎ dupǎ ei sau dupǎ panta pe care coborai.
Ca zonǎ o recomad celor care iubesc schiul de turǎ şi nu o recomand celor izolaţi pe pârtiile de schi, pentru cǎ nu vor înţelege nimic.
Accesul spre zonǎ este foarte rapid, de la locul unde îţi laşi maşina şi pânǎ la zonele schiabile sunt câţiva kilometrii, fǎrǎ şansǎ de rǎtǎcire, totul fiind clar.
Mai jos câteva imagini o sǎ vǎ spunǎ mai multe.

Retina: A Backcountry ski. from cipri florin on Vimeo.

Cǎlimani, ultima frontierǎ a zǎpezii…

Munţii Cǎlimani, o ultimǎ frontierǎ în care mai poţi schia pe zǎpadǎ naturalǎ, acum când în mare parte a meleagurilor noastre, se schiazǎ pe suprafeţe combinate între experimente fizice şi mecanice, care se prezintǎ sub formǎ de “scârţâialǎ artificialǎ a zǎpezii.”

Panoramǎ spre NE (foto: Torok Zoltan).

Într-acolo ne-am îndreptat eu şi câţiva prieteni, spre limita zǎpezii, gǎzduitǎ în spatele grǎdinii noastre, în Cǎlimani.



Intrarea în golul alpin, aprox. 1600m altitudine.

Trei zile de acţiune, împǎrţite în trei stadii ale vremii, cu Soarele înfrǎţit cu puţinǎ ceaţǎ noi mergând pe schiuri de turǎ deasupra norilor, urmat de viscol puternic şi ceaţǎ densǎ cǎnd am schiat nu mai ştiu unde, cǎci nu se vedea mai nimic, ca mai apoi în ultima zi, Soarele ne-a fost alǎturi de la rǎsǎrit şi pânǎ la apus.



Prin golul aplin.

Am urcat în douǎ zile, noi în prima zi şi restul a doua zi, eu avându-l coleg de suferinţǎ pe Zozo, un personaj pe care mucii din nas l-au fǎcut sǎ-mi ofere o romanţǎ psihedelicǎ în miez de noapte. Am urcat din prima zi, adicǎ de Vineri dimineaţa. Ne-am hotǎrât sǎ plecǎm din Topliţa înainte ca Soarele sǎ se “trezeascǎ”. O lege nescrisǎ a muntelui, care spune cǎ pentru a reuşi ascensiunea unui vârf, trebuie sǎ începi a urca înainte ca Soarele sǎ îşi facǎ apariţia pe scena albastarǎ a cerului.

Panoramǎ cu Pietricelul (foto: Torok Zoltan).

Totul a mers perfect, vremea frumoasǎ care ne-a oferit un joc de lumini impresionant format între câţiva nori şi razele Soarelui, ne-a acompaniat pentru cele partu ore de mers pe schiurile de turǎ.
În prima zi nu am mai fǎcut mare lucru dupǎ ce ne-am instalat la staţia meteorologicǎ aflatǎ pe Vf. Reţitiş (2031m).



Puţin joc de lumini.

Din a doua jumǎtate a zilei, vremea a început sǎ se înrǎutǎţeascǎ, cu vânt puternic şi o ceaţǎ foarte densǎ.
A doua zi, în ciuda vremii urâte de afarǎ am decis sǎ mergem totuşi la un schi într-un sector SE al Cǎlimaniului, un sector care era ferit puţin de vânt, dar nu în totalitate, un sector în care unul din bǎieţii cu care ne-am întâlnit la staţie şi care au venit cu noi la schi a produs o avalanşǎ destul de mare, un lucru nu foarte plǎcut pentru mulţi dintre noi cei care vedem munţii mai de aproape. O avalanşǎ care din fericire nu ne-a prins pe nici unul dintre noi.



Orientare.

Noaptea vremea s-a îmbunǎtǎţit, vântul adia puţin, cerul s-a eliberat de nori, aşa cǎ pe la miezul nopţii am ieşit la un schi de turǎ, cu Luna plinǎ care ne-a fost alǎturi reflectând lumina Soarelui, la care puteai sǎ citeşti fǎrǎ probleme.
A treia zi, vreme bunǎ, frig (-18˚C), tot ce trebuie pentru o zi de schi pe cresta Negoiului Unguresc (2081m), locul spre care am mǎrşǎluit cu vitezǎ pentru a putea profita cât mai mult din timpul zilei. Acolo am schiat pe versantul SE, care era mai abrupt. Nu gǎsesc cuvinte sǎ pot exprima ceea ce am simţit acolo, probabil ceva mai mult decât poate oferii un paradis.

Avalanşa.

Rǎsǎritul.

În cele din urmǎ pot spune cǎ nu mai este ceea ce a fost acum caţiva ani Cǎlimaniul, un munte care pe timpul iernii era pustiu, în care întâlnirea unui urme de schiuri era consideratǎ minune Dumnezeiascǎ. Acum întalneşti fel şi fel de indivizi cǎlare pe şeile snowmobile-lor, oameni ale caror feţe şi porturi îţi spun cǎ nu au nimic de-a face cu muntele, dar un lucru mǎ bucurǎ, mai sunt locuri în Cǎlimani în care fǎrǎ folosirea schiului de turǎ sunt foarte greu accesibile, locuri în care maşinǎriile cu şenile nu pot ajunge.
Cam atât a fost de povestit, mai jos am adǎugat şi un mic video cu câteva din întâmplǎrile din aceastǎ turǎ.

Backcountry ski, Calimani. from cipri florin on Vimeo.

"Karmeliet" (8a) & prima zi la dry tooling…

Da, aşa este… sezonul de escaladǎ la stâncǎ s-a încheiat pe anul acesta, frigul şi-a fǎcut deja prezenţa. Un lucru bun e cǎ a venit, dar ce e rǎu, cǎ e fǎrǎ zǎpadǎ, cel puţin deocamdatǎ.
În sǎptǎmânile ce au trecut, am mai parcurs un traseu în Cheile Bicazului, la faleza de lângǎ tunel.
Karmeliet, un traseu nou, amenajat anul acesta, o linie frumoasǎ, foarte bine asiguratǎ. Un traseu fizic, fǎrǎ prea multǎ tehnicǎ, totul este sǎ te ţinǎ mâna, sǎ nu cedeze fizicul, un traseu în care te poti relaxa bine, la început, când stai pe pǎmânt, pe planetǎ şi când ajungi în topul traseului, de unde trebuie sǎ cobori.
Pentru mine, în ceea ce priveşte dificultatea traseului, este puţin mai micǎ, faţǎ de cea pe care majoritatea celor care au parcurs ruta, au propus-o. Deci în final “Karmeliete” (8a) soft.

Un apus de toamnǎ, în peretele Fǎgetului.

În zilele ce au urmat dupǎ “Karmeliet” (8a), am mers sǎ vǎd despre ce este vorba, cu un nou traseu apropiat ca dificultate şi împreuna cu Kojac, mǎ prezint la locul cu pricina, la baza traseului “Depresiv” din zona Acul Ascuns. Frigul şi umiditate mare…fiind crema aşa zisǎ de succes, pentru o posibilǎ reuşitǎ. Am avut o şansǎ foarte bunǎ, ca traseul sǎ iasǎ din a doua încercare, dar nu a fost sǎ fie. La (-5˚C) mǎ mişcam destul de greu şi am decis sǎ nu forţez ligamentele degetelor, traseul e acolo şi îi v-a veni şi lui rândul.

În drum spre chei.

Recent, am fǎcut şi prima ieşire la dry tooling, din acest sezon. O surprizǎ neplǎcutǎ a fost, când ajuns la sectorul cu trasee mai uşoare, deoarece gheaţa de pe râu a ridicat foarte tare nivelul apei, fǎrǎ sǎ fie vreo posibilitate sǎ stai mǎcar la baza traseelor.

Si-se-so sontimetre, broaşte la mal.

Aşa cǎ am decis sǎ mergem la o falezǎ unde erau cele mai grele trasee, acolo fiind mult mai bine. Dupǎ ce m-am încǎlzit puţin, am intrat în acţiune, aici o surprizǎ plǎcutǎ, fizicul şi psihicul funcţioneazǎ la parametrii excelenţi, un lucru care m-am mulţumit enorm, fiind cǎ noul tip de pregǎire dǎ roade. Fizicul s-a adaptat foarte bine la temperaturile sub zero grade, fiind pânǎ cǎtre 10 cu negativ, bunǎ treabǎ pentru prima zi la dry afarǎ şi nu în sala de antrenament.
Cam atât, mai jos câteva clipe trǎite în traseul “Airbus Extension” (8a) 50 metri.

Airbus extension (8a) 50m. from cipri florin on Vimeo.

”Airbus extension” (8a) 50m…

O probă de anduranţă fizică şi psihică, a fost acest traseu pentru mine.
Fiind cel mai lung traseu de dificultate (8a) din zona Cheilor Bicazului până în prezent, m-a atras de la prima intrare în traseu.
Pe cei 50m ai traseului, în ”Airbus extension” există trei “crux-uri” mai grele, care cresc în intensitate, primul fiind cu prize care muşcă din tine, cu nişte riglete tăioase, al doilea cu ceva prize scurse şi câteva micro-prize şi ultimul crux, mai greu, are în dotare nişte scurse, luate la compresie şi foarte prost la picioare. Toate cele trei crux-uri, se întind pe parcursul a trei sau patru spituri, zona superioară a traseului, fiind bătută cu ceva libere între asigurări, asta ca să fie mai frumos, atunci când tensionat fiind, priveşti în jos, căutând după ultima asigurare şi în tot peisajul, apare şi secundul care asigură coarda cu o tehnică de relaxare, mâncând şi scuipând seminţe.
Cam atât aş putea spune despre traseu, îl recomand celor cu puţin fanatism pentru rutele lungi de escaladă sportivă, iar în final mai pot spune că, aceasta este noua eră spre care ne îndreptăm in escalada sportivă, trasee grele şi foarte lungi, un lucru extrem de bun.

”Airbus extension” (8a) 50m, sursa foto www.cheilebicazului.info

Festivalul alpin şi highline, Piatra Singuraticǎ…

Întâlnirea, întâlnirilor, a avut loc la sfârşitul de sǎptmânǎ care tocmai a trecut şi la care m-am prezentat şi partcipat de Vineri dupǎ masa, pânǎ Duminicǎ seara.
Ajuns Vineri la Piatra Singuraticǎ, în micul paradis din Hǎşmaş, lume ioc, cǎţǎrǎtori ioc, doar un singur participant, Cristi şi nu mai ştiu cum…

Pe lângǎ izvor.

În prima zi am parcurs douǎ din traseele mai uşoare şi lungi, sǎ mǎ acomodez cu roca şi tot ce era pe acolo, dar tot Vineri, spre searǎ, am început sǎ orbecǎiesc printr-un traseu care era proiect, “Guardian Angel”, propus în topo-ul cu zona, ca fiind un (7b).



De la prima intrare în traseu, mi-am dat seama, cǎ este ceva mai mult acolo ca dificultate, decât era propus. Am cǎţǎrat cu Cristi pânǎ seara târziu, ca mai apoi, sǎ ne retragem care pe unde putea sǎ doarmǎ. Eu nu am renunţat la obiceiul de a dormii afarǎ, sub cerul liber, pentru cǎ doar un om care se simte liber, poate dormi sub cerul liber… :-)

Turnurile II, III, IV.

În dimineaţa urmǎtoare, mǎ trezesc la orele şase şi mǎ apuc sǎ caut un om care sǎ mǎ asigure, Cristi, venind mai târziu la stâncǎ, dar eforturile au fost în zadar.
În cele din urmǎ, tot cu acelaşi om, am ajuns sǎ mai clarific proiectul, pânǎ când Soarele a început sǎ batǎ pe traseul, iar şansele sǎ te poţi da pe cǎldurǎ, fiind nule.
Am mai cǎţǎrat pe ceva trasee la umbrǎ, dar gândul tot la proiectul meu îmi rǎmase.

Ceva echilibristicǎ, pe highline-ul montat acolo.

Duminicǎ dimineaţa, dupǎ ce m-am încǎlzit pe traseu, a venit şi momentul decisiv şi dupǎ toate cele trei “crux-uri” ale traseului, reuşesc parcurgerea lui, în final un traseu de dificultate (7c+), frumos, estetic, foarte tehnic şi cu ceva paşi de forţǎ, pe ultimii metrii din cei 30 ai traseului.

Moara Dracilor.

În ceea ce ţine de concluziile acestei întâlniri, pot spune cǎ, zona este foarte frumoasǎ, accesul destul de anevoios, dar nu criminal, eu mi-am cǎrat tot bagajul singur, fǎrǎ ajutorul cǎruţei, care îţi ducea o parte din bagaje sus, traseele foarte frumoase, unele din ele, cam prost amenajate, necurǎţate de plǎcile care dǎdeau sǎ cadǎ, lipsa din topurile traseelor a unor inele, carabiniere de retragere, un punct destul de rǎu.
Totuşi, admir foarte mult, bunǎ voinţa lui Andrei Nan, cel care a amenajat traseele şi îi dispreţuiesc pe colegii lui, care nu l-au ajutat, mǎcar la curǎţatea traseelor, chiar dacǎ experienţa amenajǎrii traseelor de escaladǎ, nu este la cel mai înalt nivel. Un lucru slab care l-am mai observat este, lipsa oamenilor din judeţ, care sǎ vinǎ la cǎţǎrat, care sǎ vinǎ sǎ se dea pe highline-ul montat acolo, un lucru care aratǎ cǎ, mişcarea montanǎ din judeţ este extrem de slabǎ.
Dar un lucru foarte bun a fost, gulaşul secuiesc, care s-a fǎcut pentru participanţi şi care a bǎtut toate recordurile, la capitoulul delicatese.
Cam atǎt.

Moroeni şi altele…

Nu de mult am ajuns şi în noua zonǎ de cǎţǎrat, la Moroeni, împreunǎ cu Kojac. O zonǎ frumoasǎ, din punct de vedere al traseelor de escaladǎ existente acolo, dar nu şi din punctul de vedere al peisajului, unde mâna omului şi-a fǎcut prezenţa, prin imensa carierǎ aflatǎ în amonte de faleze.
Dar revenind la ideea pentru care ne aflam acolo, iniţial ne-am propus sǎ ramânem zece zile, deoarece în zonǎ sunt foarte multe trasee, foarte bine amenajate, simţindu-se prezenţa oamenilor cu experienţǎ la amenajarea rutelor de escaladǎ, dar impedimentul a fost, ca nu ne-am ales bine perioada din an, care sǎ permitǎ sǎ te caţeri în limitele normale.
Cǎldura foarte mare, umiditatea crescutǎ şi nu în ultimul rând, miliardele de ţânţari aflaţi în zonǎ, au fost cocktail-ul cel pǎcǎtos care ne-a alungat din zona, dupǎ trei zile şi jumǎtate.
Din trasee, am parcurs câteva, sub grad de dificultate (8a), foarte frumoase, puţin cam pompate ca şi grad, faţǎ de Bicaz, dar ok.
Ca suprizǎ mare pe care am avut-o, în ultima zi de stat, am rǎmas şi fǎrǎ cortul aflat în mica zonǎ….parcare, unde puteai sǎ-ţi laşi maşina, noroc cǎ nu aveam nimic în el, deci atenţie la corturi, maşini, tot ce e de valoare, deoarece între cele douǎ faleze, existǎ un drum, foarte circulat, aşa cǎ….
Din Moroeni, revenim în Cheile Bicazului, unde rǎcoarea şi aerul curat, e la el acasǎ. Ne oprim la faleza de lângǎ tunel, unde ne alegem câte un traseu, din cele noi deschise acolo, eu pe ”Viktor” (7c) şi Kojac ”Karmeliet” (8a+). Despre traseul ”Viktor” (7c), pot spune, cǎ este fǎrǎ nici o discuţie, cel mai frumos (7c) din Cheile Bicazului, cu o cǎţǎrare esteticǎ în el.

Ciprian Andrecuţ, vrǎjit de unul din traseele din Borsec.

Dupǎ toate acestea, ne retragem la faleza aerianǎ, fiecare cu proiectul lui, eu pe ”Airbus”, un (8a) de 50m lungime şi Kojac pe ”Boeing”, un (8b/8b+?), la fel de lung.
În rest treaba merge bine, am mai fost şi la Borsec, la Faleza Ursului, unde am mai repetat câteva trasee, în manierǎ solo, cu autoasigurare şi vom vedea ce ne mai rezervǎ restul zilelor.
O foarte scurtǎ prezentare, în câteva imagini mai jos.

Climbing in Moroeni and solo climbing in Borsec. from cipri florin on Vimeo.

Veliko Tarnovo şi altele…

În cele din urmǎ, m-am hotǎrât sǎ mai umplu paginile acestui blog şi sǎ vǎ prezint, în mare, ultimele activitǎţi.
Am început sezonul prim apropiere de casǎ, la Borsec, la Faleza Ursului, dupǎ care, am dat o fugǎ împreunǎ cu Kojak, Irina, Vacǎ şi Degeţica, la Bulgari.

De la stânga la dreapta, eu , Kojak, Irina, Dege, Vacǎ fǎcea poza.

Destinaţia…Veliko Tarnovo, o zonǎ de cǎţǎrat nu prea departe faţǎ de frontirera cu patria mamǎ.
Ajunşi acolo, în prima zi, ploaie, frig şi ceaţǎ, aşa cǎ, am considerat cǎ e o zi dedicatǎ pentru odihnǎ, dupǎ oboseala de pe drum. A doua zi, începem acţiunea, fiecare cu proiectul lui, cu treaba lui. Eu mi-am ales un traseu cu dificultate (7b), care mi s-a pǎrut bun pentru începutul sezonului, ca mai apoi, sǎ trec la ceva mai serios, un traseu de dificultate (8a), care l-am lucrat împreunǎ cu Kojak, care a şi legat în cele din urmǎ traseul.

Asta a fost camera mea, timp de cinci zile.



Înainte de micul dejun, arunc un ochi la traseu.

Serile au fost foarte distractive, râdeam de orice, fǎrǎ sǎ fi fumat careva ceva, doar câteva “ciocǎnele” şi treaba era mai mult decât super, ne-am gospodǎrit care cu ce a avut din dotare.

Eu pe (7b).

Un vecin de-al meu.

Alt vecin.

În rest, zona este foarte frumoasǎ, foarte bine amenajate traseele, o zonǎ pentru toate categoriile de cǎţǎrǎtori, mâncarea ieftinǎ, oameni lejeri……am sǎ mai merg.
Reîntorşi în ţarǎ, cam aceiaşi trupǎ, ne-am reîntâlnit la Borsec, la cǎţǎrat. Eu cu proiectul “Owl Hole” şi Kojac la traseul “White Dream”, restul poporului, pe restul de trasee.

Eu cu Kojak.

Momentan sunt în repaus dupǎ o entorsǎ recentǎ, la piciorul drept, sper sǎ-mi revin cât de repede, pentru cǎ este multǎ treabǎ.


Na...poftim !

Cam atât a fost marea foialǎ în ultima vreme.