Ultima perioadă de timp, mi-am petrecut-o încercând să ating unele mici obiective de moment, fără să-mi fac vre-o idee, despre ce v-a fi mâine sau în următoarele săptămâni. Am schiat, am căţărat, am mers la muncă, din nou căţărat, am cutreierat văile şi munţii din cuprinsul judeţului Harghita, nişte zone care îţi oferă cam tot ce vrei, aproape gratis.
Harghita
Chiar dacă anul acesta nu-l văd unul prea reuşit în ceea ce priveşte escalada, antrenamentele se desfăşoară în condiţii normale sau aproape normale, rezistenţa fizică dobândită în mare parte, de la schiul de tură şi nu numai, momentan îmi face bine. În rest, cam atât am avut de zis, cam scurt, dar nu-mi place să vorbesc, dacă nu am nimic de zis.
Pângăraţi
Cascada Prieteniei
Mai jos, pentru cei interesaţi, câteva imagini, unele din arhiva, altele mai recente.
Sfârşitul de săptămână care a trecut, am reuşit să evadez din nou din arealul natal, de astă dată ţinta fiind Vf. Negoiul Unguresc (2081m), un vârf situat în arealul Călimaniului. De ce Negoiul şi nu altceva…fiind că acolo am putut găsi zăpada după care tânjeneam de ceva vreme, era şi unul din visele mele să cobor cu schiurile pe versantul estic, care este partea cea mai abrubtă din tot cuprinsul Călimaniului, având abruptul cuprins între 80° si 90°, unde de multe ori, în viraje, atingeam cu cotul versantul.
Vf. Negoiul Unguresc (2081m)
Acţiunea începe de Joi seara. Mă trezesc la orele (03:00 am), în toiul nopţii, îmi sorb urgent cafeaua şi destinaţia, ”Poiana Lomaşului”, locul unde iţi poţi lăsa maşina. Drumul până acolo l-am parcurs destul de greu, maşina mea ne fiind concepută pentru drumuri forestiere, dar încet, încet, am ajuns, pe la orele (04:30 am).
De pe Vf. Negoiul Unguresc (2081m)
Din acest loc începi să mergi pe schiuri de tură, către inima munţilor Călimani. Traseul pe care mi l-am propus, avea să cuprindă în jur de 25 km, până la locul unde aveam să-mi stabilesc bivuacul în zăpadă, traseu în care diferenţele de nivel oscilau, în funcţie de zonele prin care treceam, de la 800 m altidudine, la 2033 m pe Vf. Reţitiş, după care la 1500 – 1600 m, pe şaua dintre Vf. Negoiul Unguresc (2081m) şi Vf. Pietricelul şi de acolo din nou la cota 2081 m altitudine. Prima parte a traseului, din Poiana Lomaşului şi până pe Vf. Reţitiş (2033m), am parcurso în 4 ore, fiind pentru mine un mic record de timp, pe timp de iarnă pe aceasta rută. Drumul până la limita alpină, l-am parcus pe o beznă totală, dacă stingeam lanterna, nu-mi mai vedeam mâinile, ca apoi pe la orele (06:00am), să ies în golul alpin, de unde puteam să văd minunatele lumini ale localităţilor din vale.
Vedere din bivuac.
În a doua jumătate a zilei, vremea s-a stricat foarte tare, cu o furtună de zăpadă, care te mătura instantaneu de pe creastă, şi cu temperaturile ce au coborat până către (-20°C), făcându-mă, pentru câteva ore, să am şi probleme de orientare, în acele condiţii.
Umbra Albă.
Ajuns pe creasta Negoiului Unguresc, a trebuit să-mi fac imediat un adăpost în zăpadă, altfel consecinţele nu erau chiar plăcute. În toiul furtunii ce m-a mângâiat mai bine de 6 ore, am continuat să sap în zăpadă încă o oră şi jumătate, pentru adăpost, regula fiind una sfântă, dacă te opreşti din efortul fizic, vei îngheţa instantaneu, hainele de pe tine fiind umede. În cele din urmă ajung să stau liniştit în sacul meu de dormit, lângă o cană de ceai, cu multă miere şi multă vitamina C, după care odihnă, până a doua zi. Nu vreau să-mi amintesc de zgomotul sinistru pe care furtuna îl făcea, până la răsăritul Soarelui din a doua zi.
Ciprian Andrecuţ în bivuac.
Răsăritul.
A doua zi, vremea s-a îmbunătăţit, şi am putut să shiez în voie, pe toate văiugile şi culoarele, care îmi ”făceau cu ochiul”. Următoarea noapte, a fost una la fel de geroasă, dar extrem de liniştită, puteai să ţi liniştit, un chibrit aprins afară, că nu se stingea. A treia zi, mă trezesc înaintea Soarelui, şi stau la pândă, să-l salut eu primul, alături de cafeau fierbinte de dimineaţă, după care din nou la schi, până după masa târziu. Personal m-am simtit excelent pe toată perioada şederii, chiar dacă furtuna îţi biciuia obrazul, ziua urmatoare Soarele, ţil mângâia. Ca tură, NU o recomand schiorilor de pârtie, NU o recomand celor lipsiţi de anduranţă fizică şi psihică foarte bună, NU o recomand celor cu experienţă de începător spre mediu, în schiul de tură şi schiului în afara pârtiei. Orice mică greşeală la coborâre pe acele pante îţi poate cauza moartea, fiind foarte multe stânci, pericolul de avalanşe este foarte mare, pericolul de rătăcire la fel. Cam atât a fost, mai jos, v-am prezentat un mic filmuleţ din tură.
Zăpada mult aşteptată, a venit, dar se va duce, deoarece lupta cu ploile a început deja. Totuşi la sfârşitul de săptămână care a trecut, am avut prilejul să mă bucur de o mică tură pe schiuri, pe colinele din vecinătatea Topliţei. Sâmbătă, mi-am propus o mică testare a primei zăpezi, aşa că am mers pe pârtia din oraşul natal. Încântarea nu a fost una de success, zăpada depusă pe pârtie fiind amenajată într-un mod nu prea plăcut, dar am schiat mai mult în afara pârtiei, acolo unde zăpada nu era călcată nici de şenilele ratracului şi nici de alţi schiori, uitilizând instalaţia de teleschi doar pentru urcare. A doua zi, împreună cu Ovidiu Moldovan, ne hotărâm să facem o tură pe schiuri până aproape de Vf. Bătrâna (1634m). Timpul destul de frumos la plecarea din oraş, ne-a motivat mult şi aşa am pornit la tură pe traseul ce avea să ducă spre ”Stâncile Coloape”, situate ceva mai jos ca altitudine faţă de Vf. Bătrâna.
Ovidiu Moldovan, în prima parte a turei.
In prima parte a traseului, marşul a mers destul de bine, petru prima zi pe schiuri de tură, bucurânde-ne pe deplin de peisajul hivernal, care pe măsură ce urcam era din ce în ce mai spectaculos şi mai sălbatic.
Tot mai sus.
Ovidiu, printre jaloane.
În a doua jumătate a traseului, rănile provocate de clăparii de tură ai colegului meu, ne-a făcut să încetinim marşul şi astfel traseul propus iniţial, se scurtase destul de mult.
Pauza mult aşteptată.
În final totul a fost foarte plăcut, timpul frumos, zăpada destul de bună, ca traseu, il recomand celor începători, celor care nu au mai fost la o tură, utilizând schiuri de tură, fiind că, este un traseu foarte uşor, fără dificultăţi de orientare sau de trecere a unor pasaje cu risc de avalanşă. Mai jos, câteva imagini pe care le-am filmat din tură.
Cine a spus, că iarna nu-i ca vara. Ultimele săptămâni am căţărat la stâncă, vremea impecabilă ne-a mai lăsat să ne mai mişcăm puţin, totuşi nu am insistat să mă caţăr pe trasee proiect, preferând să mă caţăr la volum. Prea multe nu mai am de adăugat, aştept să cadă ceva zăpadă pe crestele munţilor din îmrejurimi, mi-e dor de un schi de tură…
Sfârşitul de săptămână care tocmai a trecut, am participat la întâlnirea salvamontiştilor din tot judeţul Harghita, întâlnire care s-a ţinut în Cheile Bicazului, organizată de cei din cadrul serviciului Salvamont Gheorgheni, cu sprijinul Consiliului Judeţean Harghita şi care a avut mai multe lucruri foarte benefice, atât pentru noi, ca salvamontişti, cât şi pentru posibilii turişti, alpinişti care au nevoie de ajutor.
Salvamont Harghita
Întâlnirea s-a desfăşurat pe durata a patru zile, în care ne-am mai perfecţionat unele elemente de bază, atât medicale, cu referire la ultimele protocoale care trebuie respectate, cât şi de comunicare corectă prin intermediul staţilor de emisie-recepţie.
Cei vechi trebuie ascultaţi.
Un mic exerciţiu.
Ciprian Andrecuţ utilizând o piesa destul de importantă în salvările montane, cu care poţi ridica singur, o greutate de până la 300 kg.
Un lucru care mi-a placut foarte mult din toată întâlnirea, a fost că pe durata întâlnirii, echipele care sau căţărat, care au lucrat împreună la amaraje, au fost amestecate, adică echipele au fost formate din salvamontişit din centre diferite, oameni care nu sau căţărat împreună nici o dată, care nu au lucrat la amaraje împreună nici o dată şi totuşi vreau să vă spun, sincer, că lucrurile nu au mers bine, au mers perfect, fiecare a ştiut exact ce are de făcut. Pe parcursul întâlnirii, pe lângă alte trasee, atât de escaladă, cât şi de alpinism pe care le-am parcurs, s-a numărat şi traseul "Requiem" (5B), situate pe Turnul Bardosului (Piatra Altarului), tot în Cheile Bicazului, un traseu clasic de alpinism, amenajat de către echipa salvamont din Gheorgheni, fiind unul din traseele de alpinism noi în zonă. Am încercat să parcurg traseul într-o maniera liberă, adică fără să mă ajut de metode artificiale, gen scăriţe din cordelină, anouri şi alte dantelării ale alpinismului, ci doar folosind strict asperităţile naturale, pe care ţi le oferea stânca, dar acest lucru nu l-am reuşit, nu pentru că este imposibil, ci pentru că stânca era foarte murdară, traseul fiind conceput să se parcurgă pe alocuri, în stil artificial, cu scăriţe, anouri etc. Parcurgând traseul mi-am amintit de vremurile când am începus să mă caţăr, fiind prin 1995, când în România nu era la modă căţărarea liberă, majoritatea traseelor fiind concepute în stil artificial, dar a fost frumos.
Turnul Bardosului (Piatra Altarului), cu linia traseului Requiem.
Turnul Bardosului (Piatra Altarului), văzută din spate.
Un lucru care nu mi-a plăcut sau mai bine zis două lucruri care nu mi-au plăcut, au fost: primul a fost, că există lideri de grup, mă refer la şefii centrelor salvamont, care pe lângă faptul că nu au prea multă legatură cu muntele şi cu ceea ce se petrece într-o echipă salvamont, văd în salvamont o afacere, de multe ori profitabilă. Al-doilea lucru care nu mi-a plăcut, a fost ca cei din sistemul media, mă refer la postul de televiziune Antena 1, nu a difuzat nimic din ce s-a trimis, era şi normal, cum să difuzezi pe postul naţional un lucru constructiv care se face în România? Cum să vadă şi alte organizaţii din ţară că se poat face şi astfel de întâlniri, cu bani puţini, dar cu multă pasiune, din care nu numia salvamontiştii au de câştigat, ci în primul rând turiştii şi alpiniştii, care, după cum spunea şi unul din veteranii echipei Salvamont Gheorgheni, lumea care cere ajutorul unui salvamontist, mai ales în Cheile Bicazului, are şi foarte mare încredere în el. Probabil dacă ne-am fi taiat sprâncenele cu satârul, cu siguranţă cei de la Antena 1, difuzau ştirea şi în cadrul altor emisiuni, decât cea de ştiri, dar asta e. În rest totul a fost foarte frumos, foarte practic, sunt mulţumit ca m-am întors acasă, cu noi cunoştinţe legate de salvările montane şi nu numai. Mai jos am postat un mic video din traseul Requiem, unde am fost şi cap de coardă şi cameraman pe toate lungimile traseului.
Sfârşitul sezonului de escaladă la stâncă se pare că se apropie, cel puţin în zonele unde umblu mai des la căţărat, aşa arată scala termometrelor şi nu numai. Ultimele săptămâni, în care escalada a fost pe primul loc, mi-au adus şi câteva rezultate, nu foarte bune, dar nici rele. Pe lângă repetarea unor trasee din Borsec, de la Faleza Ursului, am mai parcurs şi câteva trasee în Cheile Bicazului, câteva trasee uitate de lume, trasee neparcurse de foarte mult timp, de care am aflat şi eu de la alţii că sunt foarte frumoase. Într-una din Sâmbete, mă hotărăsc să merg în Cheile Bicazului. Telefonez în stânga, telefonez în dreapta, caut oameni să vină la cocoţ….nimeni, nimic. Fără să zăbovesc prea mult, îmi iau rucsacul strict cu echipamentul de căţărat şi hai în Cheile Bicazului, poate găsesc pe cineva care se caţără pe acolo. Ajuns acolo, pustiu şi frig, dar cum speranţa moare ultima şi noi alături de ea, mai caut prin zonele mai expuse la soare, pe care le stiam, cu speranţa că poate dau de ceva căţărători. Norocul îmi surâde şi găsesc oameni la cocoţ. După câteva povestioare, ne mutăm cu mica trupă la traseele ”Excalibur” şi ”Arthur”, situate undeva pe la baza traseului ”Fisura Neagră”. Unul din baieţii din mica trupă, echipează traseul ”Excalibur”, pe care il parcurg fără probleme, considerând parcurgerea traseului “flash”, cu grad de dificultate (6b). La coborârea din traseu, echipez şi traseul ”Arthur”, aflat lângă, iar la primul şut, reuşesc parcurgerea traseului, propunându-i grad de dificultate (7b) ”soft”, fiind mai uşor de cât toate 7b-urile pe care le-am parcurs până în prezent. După toate astea, alegem să ne mutăm într-un alt sector, “La Tunel”, la traseul ”Svea”, un (7c) ”soft”, cu un pas dificil situat undeva sub top. Ziua fiind pe final, ne-am strâns echipamentul, lăsând totul pentru a doua zi, în care, la prima intrare a mea în traseu, trec toţi paşii traseului şi la punctarea topului, degetele mi-au îngheţat de tot, fără să mai simt ceva, categoric, am căzut, dar în final traseul, l-am parcurs, fiind unul din traseele pe care-l recomand tuturor celor care ajung în acea zonă. Într-o altă zi, împreună cu un coleg de la Salvamont Topliţa, merg tot în Cheile Bicazului, cu gândul să mă dau pe ceva trasee mai tari. Ceaţa şi frig, aşa am fost primiţi, dar cu toate astea, plec acasă cu parcurgerea traseului “El Dorado Reloaded”. De ce ”reloaded”?. Pentru că, în varianta clasică a traseului, pe o anumită porţiune existau două prize săpate în mod artificial, de către amenajator, traseul fiind amenajat într-o perioadă când în România, escalada era abea la început, iar pasajele respective, păreau că nu se poate trece, folosind asperităţile naturale existente. Traseul l-am parcurs în ambele variante, şi anume ”El Dorado” (7a) şi ”El Dorado Reloaded” (7b+), cea din urmă variantă, o recomand tuturor celor care vor să îşi îmbunătăţească tehnica în escaladă, nu pentru că eu o stăpânesc pe deplin, dar merită. În Topliţa, vremea s-a răcit destul de tare şi m-am gândit că am să iau o zi de pauză, de la escaladă, să mă odihnesc. Duminică dimineaţa, trezirea ca de obicei la ora 7:00, privesc pe fereastră, ceaţă…, fără prea multa foială, îmi spun că, cea mai bună zi de odihnă este să dau o fugă cu bicicleta până pe Călimani, la cota 2033 m, pe Vf. Reţitiş. Pe drum surprizele au fost plăcute, soarele fiindu-mi călăuza, până aproape de golul alpin, unde vântul şi norii cenuşii, m-au aşteptat cu zâmbetul pe buze, dar a meritat tura. Mai jos am făcut un foarte mic filmuleţ cu tura din Călimani.
Toate bune şi frumoase, în cele de mai jos am sǎ vǎ povestesc pe scurt, evenimentele mai importante, ce s-au desfǎşurat în ultimele douǎ sǎptǎmâni. ”Borsec Rock Trip”, dupǎ cum l-au denumit unii, a fost unul din evenimente, o întâlnire la Borsec, la Faleza Ursului, bineînţeles pentru escaladǎ. Mult alai şi forfotealǎ, cu mic cu mare ne-am strâns în numǎr de unsprezece cǎţǎrǎtori, cazaţi la mine, ca a doua zi, împânziţi în toate traseele de escaladǎ, fiecare încercând sǎ pargurgǎ cât mai multe trasee cu grade de dificultate diferite, eu m-am axat doar pe ”Anamorph”, o rutǎ extrem de durǎ, cu grad de dificultate necunoscut, deoarece este încǎ în faza de proiect (pentru unii, însemnând, cǎ ruta nu a fost escaladatǎ de nimeni pânǎ în prezent).
Ciprian Andrecuţ, în traseu de încǎlzire (Borsec).
Ciprian Andrecuţ, în ”Anamorph” (?).
Un al doilea eveniment important, cel puţin pentru mine, este parcurgea traseului ”Glissando” (8a), o rutǎ aflatǎ în Cheile Bicazului, pe care am avut prima mea tentativǎ anul trecut, la sfârşitul lunii Septembrie, începutul lunii Octombrie, tentativǎ care nu mi-a adus prea mult succes, probabil şi din cauza temperaturii de afarǎ, care era atunci sub 10°C, lipsei de experienţǎ şi altele.
Ciprian Andrecuţ, în ”Glissando” (8a), foto arhivǎ.
La sfârşitul acesta de sǎptǎmânǎ, am luat decizia de a mǎ reîntoarce la traseul ”Glissando”, cu dorinţa de a reuşi parcurgea traseului. Echipa care ne-am unit, nu a fost numeroasǎ, fiind doar eu şi un prieten din Topliţa, Ovidiu Moldovan, pe care l-am avut ca filator.
Ciprian Andrecuţ, în ”Glissando” (8a), foto arhivǎ.
Ştiam cu un an înainte, cǎ traseul este unul foarte ciudat, fiind cotat ca unul dur, extrem de tehnic, cu paşi, care îţi pun psihicul la încercare, fǎcând paşi la limitǎ, cu ultima asigurare mult sub tine, traseul fiind amenajat într-o mainerǎ mai sportivǎ, mai liberǎ, cu asigurǎri rare. Sâmbǎtǎ dimineaţa, ajus la baza traseului şi privindul, emoţiile au început sǎ îşi facǎ de cap, mai ales cǎ în urmǎ cu un an, nu am putut face aproape nimica din traseu.
Ciprian Andrecuţ, în ”Glissando” (8a), foto arhivǎ.
În prima zi, am stat la traseu, încercând sǎ mǎ acomodez din nou, cu ce era pe acolo, ca a doua zi, prima intrare în ”Glissando”, dupǎ ce m-am încǎlzit pe un traseu mai uşor, mi-a adus şi reuşita, fiind foarte mulţumit de mine, deoarece m-am simţit perfect pe traseu, ne mai având teama de cǎdere în primii paşi ai traseului, cǎdere, care îţi poate aduce contactul direct cu solul, din potrivǎ, devenind chiar o plǎcere sǎ trec paşi la limitǎ, pe care dacǎ nu-i controlezi, rişti sǎ te accidentezi destul de grav, în urma unei cǎderi.
Ciprian Andrecuţ, în ”Glissando” (8a), foto arhivǎ.
Ma jos am fǎcut un foarte mic montaj video, cu întâlnirea e la Borsec.
Harghita
Pângăraţi
Cascada Prieteniei
